Uncategorized

Fluture, pe umărul tău stâng

Aș vrea să pot atinge din nou pianul

iar degetele mele, să nu uite clapele albe

să-mi cânte gândul care

a început să înflorească pe marginea de masă,

să-mi ațipească maturitatea, inima s-o prindă

să-mi țină fericirea, apoi să o încuie în magazia-mi de vise

peste care te-așterni precum un fulg

ce se cerne din văzduh

iar eu aș vrea să cânt, să-mi țin ochii închiși

spre cel mai îndepărtat punct galactic

și de extaz, să presar pe ei aria timpului veșnic,

să-mi aduc aminte copil să fiu

cu părul castaniu în vânt,

eu, fluture, m-așez timid

peste umărul tău cu acorduri de pian,

iar și iar, să-ți pot veghea inima de ceară

eu, fluture, de-albastru, de zbor și dor

tu, albină te preschimbi

cu chip de zmeu și suflet de lut.

Reclame
Uncategorized

Stories forgotten in a train station

Într-o gară două perechi de ochi. Privesc și-mi pare că viața în mâinile unor trecători prinde un contur neobișnuit de frumos. Două fețe care-și sorb respirațiile (reci, fumigene) . Se îmbrățișează cu capetele pe umeri. Un vagon și oameni îndepărtându-se, în direcții opuse.

Filmul nostru n-o să nască confuzii sau fragede iluzii. Imi place trenul ăsta noaptea. Așa plin, deși locul ți se pare  prea mic și picioarele-ți sunt stâncite. Din colț auzi povești și-o batrânică curioasă de unde ești și care-ți e povestea. Lângă, un cuplu de batrâni ținându-se de mână își scot ceaiul îndesat într-un bagaj de mână și-și povestesc nepoții. Fiecare se pierde în bagaje, reviste colorate, alții stau doar și privesc. Mi-am pus ochelarii și-mi țin ochii ficși spre peisaj. Prin geam se reflectă luminițele și imaginea fugitivă. Trenul se opreste și auzi cum șina scârțâie. Păcat că-s atenta prea mult la detalii, încât am uitat unde mi-e biletul.

Opțiunile, cine le mai triază? Toți aleg ceea ce le înșiri pe masă. Sunt nopți în care mă despic în fire azurii și zumzăi cu greierii nocturni pe câmpii; alteori mă trezesc că-mi doresc sa plec si sa fug spre munte. Ori la 5 dimineața îmi scot agenda și îmi fac planuri.

I’m like a bird, ai fi zis.

50151407_138914637024898_4388458920033648640_n.jpg

Dar nu știu dacă existențele lor mi se cuvin sau dacă n-o să le picur decat amagiri.  Am o tendință care devine inconfortabilă: să idealizez peisajele selenare pe care le fotografiez, să cosmetizez realitatea sordidă, să decupez cadrele, să pliez momente în sute de părți, să prind cât mai multe oportunități. Niciodată nu învăț să-i ofer timpului timp. Uneori ar trebui să-i dau ” a temporary stop or rest ” .

Dar cum sapi în oasele timpului pentru o revigorare emoțională? Cum dai timpului un refresh? Cum fugi spre iubirea potrivită, doar să te găsească și să nu-ți mai plece?

Nu e și asta o fugă continuă?

Nu vreau să mă mai agăț de steaua ta și să cad liber în mocirla de sub ea. A ramas in urmă același „n-aș fi crezut” pe care mintea mea îl inlocuieste ușor cu „n-am știut cum” . Mi-e greu să car iubirea ta în spate. Azi promit să o las jos, s-o uit acolo, oricât m-ar striga. Timpul s-a schimbat, ți-am înțeles prea greu cuvântul.

Ne-am înfofolit în minciuni siropoase până ne-au explodat timpanele de toate angoasele evitate.

Mă liniștesc cu cafeaua asta multă, cu credința că timpul are nevoie de timp și mi-am pus regretul în cui.

Lasă vântul să ne alunge amintirile.

În fond, a fost iubire? A fost obsesie?

Tu-mi știi.

Uncategorized

Tranziție

Uneori nu știu cum s-o mai iau din loc. Ține-mi maturitatea, să uit puțin de ea. Nu știu de unde s-o iau de la capăt.

E ca beerpongul ăla jucat cu prietenii într-o seară, unde bila numai nu-ți nimerește paharul. Ca bumerangul ce s-a dus și pe care încă-l aștepți să vină. Asta ți-a fost ca să-ți dai seama că lucrurile nu vin când le ceri, ci exact la timp. În modul lor hain.  Pe neașteptate.

Dar răbdarea nu-i precum o gură de aer după un munte. Ai inspirat și expirat, ți-ai revenit. Uneori nu știi cum să faci să n-o limitezi la momente.  Îmi tot spuneai să am răbdare. Așa cum mă certai când jucam rummy și-ți spuneam că m-am plictisit. Un lucru pe care l-am luat de la tine, răbdarea. Sau am inceput să mi-l spun singură.

Nu te-aș fi reamintit printre rânduri, dar fără să vreau în obsesia mea după ordine și curățenie, mi-ai căzut într-o poză de sub raft. Nici nu știu cum, de când se furișase acolo.

Ești precum un Don Quijote. Fugi de ici-colo.

Don Quijote credea că morile de vânt sunt uriaşi. Oamenii de rând cred că uriaşii sunt mori de vânt.

Cauți mereu o extensie a timpului, din care vrei să furi puțin câte puțin. Doar, doar, astfel te vei opri la fiecare gură de aer, la fiecare răsărit uitat pe plaja din Costinești.

IMG_3136

 

E sfârșit de an și realizezi că te-ai învârtit cam mult.  Eu trag linia și realizez că m-am schimbat sau am încercat să schimb cam prea mult. Crezând că poate voi putea schimba și un pic din inimă, pe ici-colo, doar n-oi mai simți. Poate e de la culoarea părului, o schimbare prea bruscă, sau poate anturajele. Râd mai mult și aș fi sigură că accesoriul perfect mi-e zâmbetul. Am reușit să culeg într-un an mai multe diplome la care poate, doar aș fi visat. Mai plină de viață, fără egoism așa cum mă știai și critici. Mi-ai priit. Aș fi vrut să mă cunoști în forma asta. Din nou.

Am băut vin și pentru noi. Și mi-am dus toate promisiunile spre realizări. Privind din exterior, ai fi spus acum ca ai fost cel din linia întâi, doar un pion.

În realitate, îți cunoști sensul. Și poate că de asta îmi tot apari în cale, printre rafturi, în bibliotecă unde am uitat cartea de la tine pe care nu mi-am făcut curaj s-o citesc nici acum. N-aș vrea să mă apuce dorul. Ca atunci când ai început tu să plângi citind. Aș avea elan și fiind o fire atât de pornită eram dispusă să formez numărul. 7 cifre pe care le știam pe din-afară. Voiam cu atâta entuziasm și ardoare să te sun și să-ți spun că nu mai postez în fata cu mii de rochii colorate, cu părul lung și castaniu, cu naivitatea de a ieși în evidență și de a contura aspectul „spre mai bine” .

Mi-a fost iubire un octombrie. Sau e un cuvânt prea greu. Prinsă-n vraja noutății, cineva ți-a întins mâna și ai fi putut crede că va fi soare. Ironic, tot toamna. Cred că anotimpul ăsta-ți pune bețe în roate. Niciodată nu-i cu noroc.

Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns.

 

 

Uncategorized

Remind

Fiecare călător din tramvai seamănă leit cu cel dintâi. Unul mai agitat, mai turmentat din cauza facturii întârziate, altul interesat de politica din palat, ori bârfele dintre stații. Mai în dos, un cuplu de tineri ce trag linia cumpărăturilor înghesuindu-se printre sacoșe. Și bătrânii care-și fac vânt cu evantaiul de riduri din colțul ochilor. Urcă un domn care rupe liniștea cu acorduri de chitară. Întinde pălăria și fiecare aruncă cu bancnote de 1 leu sau în cel mai bun caz una de 5 lei.

Fiecare dintre ei seamănă leit cu cel care a stat înaintea lui pe locul acela din tramvai. Fie că viteza e prea mare, fie că pământul e prea mic. Fiecare cu ceafa roasă de ziarul care se citește în spatele lui.

Trăim momentele în fugă și suntem conștienți de asta. Dorim totul de-a gata, pe tavă dacă s-ar putea, într-un mod neobișnuit de rapid precum supa la plic. Iar eu îmi pun alene căștile șovăind printre cuvinte. Iașiul e un loc ce îți oferă liniște.

Să te gândești la munți fără să te simți vulnerabil.

Una dintre cele mai bune întâmplări mi-ai fost să realizez câte lucruri aș putea să fac și câte rețineri mi-am pus pe hârtie. Să nu calc, să nu stric, să nu arunc, să nu fac să dispară. Dar lucrul cel mai fanatic e că ai fost mereu un om prea mândru pentru păreri de rău.

Toate drumurile sunt drumul meu. Iar pe fiecare ușă găsesc scris mare : OPORTUNITATE. În spatele oricărui lucru, putem fi orice dorim dacă avem puțin curaj și un vis în spate.

Împătur bilețelele de la tine și le dau drumul pe fereastră. De-aici, de sus, odată cu Iașiul nebifat din lista noastră. Cuvintele false nu-s de păstrat și nici de rememorat.

Ce ploaie măruntă. Ce lume grabită.

Realitatea asta din ochi!

 

Uncategorized

you gotta nourish to flourish

Liber să decid. Liber să zbor. Liber să stau. Liber să fug, să plec, să adun, să scad. Liber să aleg, să pierd. Să vreau să nu. Liber să pun punct când nu mai merge.

Mi-am dat seama că după ce tragi de schimbare, niciun om n-o să-ți mulțumească. Ori să-și amintească e mult spus. Lasă lucrurile în firea lor, să decurgă așa cum vor și de se strică, ia cheia și lasă-le. Iar pentru asta am grijă mereu să-mi fie liber.

Caut. Alerg. Mi-e liber.

Și învăț să nu judec. Și să nu mă tem.

De fapt ăsta-i cuvântul meu. Învăț.37701955_2033364270214401_9048586594692366336_n

Învăț să-(mi) fie simplu. Să nu aleg prea mult, să sortez după merit.  Să-(mi) ajungă tot ce am. Acum, al meu. Tot ce am adunat, pierdut, câștigat, învățat. Oameni, obiecte, lucruri, amintiri, planuri, emoții, reacții.

Vibrația unui tu ambalat frumos c-o fundă pe care scrie  promit să mă țin „.

De cuvânt? Și ce-s cuvintele, niște vorbe avide? Care n-au nicio evidență decât mai târziu când se presară pe suflet. Mereu  un cuvânt cu greutate. Dar parcă spus de tine jura să țină. Aievea, tu l-ai purtat în spate doar pe jumătate. Probabil de asta nu-mi mai pot întoarce privirea spre și nici tu spatele. Ca într-un pol opus care cândva s-a putut atinge.

Pe balcon tata-mi spunea „să ai grijă mereu de urma pe care-o lași”. Și dacă urma mea rămâne precum creta, iar tu iei apa și-o ștergi?

Iar tata strigă din nou : „Cel ce nu vrea să vadă, nu va vedea. E orb de fire”

De atunci mi-am lăsat egoismul în cui și-am zis c-o să fiu bine. Învăț să inventez, când nu reușesc să mă descopăr. Să nu văd semne acolo unde nu sunt. Să nu văd compromis acolo unde nu e empatie. Să-mi dau seama de la început că unele doruri nu-s chiar ale mele. Sunt nostalgii care sună a gol, precum o scoică crapată în două.

Erori de conexiune. În general încercări greșite.
Nu vreau „pe merit”, „pe măsură”, ca recompensă sau gratis. Vreau potrivit, al meu, la timp. Să nu conteze că altcineva are așteptări, undeva e scris și altundeva se contabilitează.

Mi-e liber. Alerg. Învăț și caut. O creștere ascendentă și sunt recunoscătoare.

Uncategorized

Bucureşti, unde-mi eşti?

Herăstrău. Locul în care te pierzi. Prin simplitatea detaliilor din decor. Printr-un tumult de agitație şi oameni. Locul în care îți faci loc printre gânduri şi te reorientezi.

Mă gândeam să-mi număr orele făcute cu maşina şi să fac din toate momentele o întreagă contabilitate. De la număratul bonurilor din portofel, locul prea mic din stânga, aerul condiționat prea stresant şi totuşi discuții bruşte.

Artă, teatru, Sienkiewicz şi poate un cer fără nori.

Multe planuri de viitor şi gândul confuz despre Păunescu care-mi şoptea ferm :

„şi totuşi există iubire şi totuşi există blestem”.

Şi totuşi să mai cred? Şi totuşi să mai sper?

Încredere fără credinţă. Un sfert de secundă e tot ce am. Ne-am născut cu fricile în noi. Cum o să ne fie, altfel?

img-20180625-wa0000805499257.jpg

Adună-mi gândurile răscolite în ecou şi închide-le să nu se audă din nou.

Mi-am pus frica de pierdere în cui şi-am zis că îmi iau un animal de companie.

Uncategorized

Apa din visele mele

E straniu și absurd cum ne mințim lucizi. Că viața e un bulz de dorințe. Gata de îndeplinit.

Ar fi bine sa rămân în timp, îmi spun. Un an sau șase. Ca să-mi zidesc din suflet. Un vis și un blestem și să stropesc pe un obraz de lut că suntem cuvinte nerostite. Și-o întreagă omenire.

Să mă așez cum fac mereu, lângă copii ca mine.

Dar tu să faci, te rog, un om din mine.

 

Într-un banal vis de-al meu, când eram mică voiam să ajung florăreasă. Acum vreau să fiu mică și mi-am făcut o colecție de flori uscate, în speranța că nu o să mai cresc.

Mereu am crezut că sunt o anume persoană, dar nu am rămas niciodată ea. De aceea privesc oamenii și lucrurile şi zic: mai vedem noi. Din fericire.

Râd când observ nevoia celor din jur de a-i idealiza pe alţii, nevoia lor de eroi şi nevoia de oameni care să fi reuşit ce n-au reuşit ei. Vor să se reflecte în ceilalţi aşa cum îşi imaginează în auto-mitologia lor că sunt ei însuşi. Vor să trăiască într-un vis în care să li se zică tot ce vor să audă.

Dar eu sunt apă. Și visele mele se revarsă odată cu trecerea timpului. Accept curgerea mea și nu țin nimic. Nu mai încerc să țin nimic.

Sunt apă.