Uncategorized

De drag. De soare. De cald.

Puțin alandala. Puțin somn. Puțin nisip în păr.

Un zâmbet, doi ochi, o șuviță rebelă și un chip bătut de lumina soarelui în mai, aia mi-a fost ca să-mi iei tot ce am avut mai bun. Despre un timp care a fost al nostru și despre neajunsul orelor.

Poate că nu există nu pot, ci doar un frumos ambalat nu vreau. Care țipă tare să fie lăsat. Poate e vorba despre un compromis, un pact pe care trebuie să-l faci cu tine însăți ca să-ți meargă bine. Un timp frumos, lipit cu fundă care sună a greșeli acceptate. Despre cum te-ai pierdut când ploua. Într-o seară de mână cu melodiile lui Bosquito și-ai rămas așa, privind spre soare într-un parc. Era mai frig decât mă așteptam așa că zâmbeam ca să mă incălzesc. Și parcă toți copacii-ți par niște helogrife pe care ai vrea să le înțelegi. Mai crezi că undeva adânc, au și ei o poveste așa, în felul lor.

Nespusă, neștiută.

Realitatea e alta, că te-ai schimbat și nu-i culoarea părului. Dar cumva, ai slăbit cam mult, deși te-ai înecat în ciocolată și nu-ti explici. Ai dat o fugă printre concursuri și orașe noi și ești cât pe ce să-ți bifezi toate aspirațiile. Parcă-ți place mai mult la munte acum, iar Nietzsche are ceva în stilul său de scriere.

Iluzia e că erai bine, dar cumva, pământul ți-a fugit de sub picioare. Te consolezi cu sezonul florilor, așa că fugi spre bătrânica de la colț și-o rogi să-ți aleagă cei mai frumoși bujori.

Și într-o zi, lipa-lipa. Cu soarele la spinare și inima-n băț ai pornit rătăcită.

Reclame
Uncategorized

În absența sunetelor

Suntem și devenim ceea ce gândim, rostim și acționăm în spatele sunetelor, vibrațiilor, energiilor vitale care formează un cuvântOri de câte ori rostesc cuvântul viață percep în minte o multitudine de sunete. Ea e construită din multă mișcare, din spontan și simplitate. O viață în absența sunetelor este precum o frumuseţe fără melancolie. Când ni se pare că timpul își pierde din ore și clipe, atunci plutim departe, încotro ne zboară visul și avem tendința de a ne piti în brațele sunetelor armonioase. Imaginați-vă pentru câteva secunde povestea unei lumi în care sunetul e doar un canal al necesităților. O lume cu gust, miros, atingere, sentiment, artă, atenție, agitație, haos. Însă o lume tăcută care-și șoptește tainic existența. Sunetul este unul dintre cele mai puternice mijloace de expresie. E o explozie a simțurilor, în care povestea ființei umane este redată la intensitate maximă, dependentă de jocul sunetelor. Acesta izvorăște din creație și se pliază pe sufletul omului. Cât de fragili suntem în brațele sunetelor. Cât de sensibili, de joviali. Cât de tăcuți și prinși în reverii.

Sunetul, îl ascultăm zilnic voluntar sau involutar pe stradă, la şcoală, la birou sau acasă; ne place sau ne provoacă un sentiment de repulsie; de cele mai multe ori, îi acordăm mai mult timp decât rugăciunii sau lecturii – este el, sunetul nostru sau al altora, şi fără să vrem, ne pătrunde adesea în minte şi ne influenţează comportamentul sau stările de moment. Oamenii au tendința de a se lăsa vrăjiți de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti încât uită să caute și să descopere efectul acestora asupra sufletului şi care este spiritul lor. Acesta te poate scoate de sub presiunea acumulată peste zi şi îți poate imprima un tonus optimist.

V-ați imaginat vreodată cum ar arăta o lume fără cuvinte? O lume în care sunetele se reprezintă doar pe ele însele, fără a mai purta povara “comunicării”. Pentru că, în fapt, ce comunicăm cu adevărat? Ce spunem cu adevărat important despre trăirile noastre, și nu despre viețuirile noastre, ce spunem cu adevărat despre ce simțim, și nu despre ce ni se pare că am simțit? V-ați întrebat vreodată ce ar putea reprezenta un sunet descotorisit de simbolismul pe care i-l acordăm? O lume fără de cuvinte. Dar cu o mulțime de întrebări. O lume pe care am încetat să o mai auzim. Iarna n-a mai venit şi afară şi înăuntrul (inimii) am rămas parcă într-un anotimp de tranziţie. O viață în absența sunetelor este grea și suferindă. Am deveni cu toții taciturni, haotici, prea plini de noi, fără nicio portiță spre escaparea liniștii interioare.  Ne-am priva de multe plăceri subtile ale vieţii precum cântecul păsării, sunetul ploii, al vântului, al paşilor, al instrumentelor. Am fi sufocați de atâta tăcere. E adevărat că este plăcut să te retragi în linişte, departe de agitaţie, pentru a rămâne doar tu cu tine însuţi, dar pentru o perioadă lungă ar duce la depresie. Şi aici îmi place să fac din când in când câte un exerciţiu de auz: să mă concentrez să detectez toate sunetele din jurul meu.

Dacă „timpul este mărginit de eternitate”, atunci muzica, „timp sonor”, cum a fost definită, este mărginită de tăcere, echivalentul în sunet al eternității. Sunetul se naște din tăcere, ni se dezvăluie treptat, se împlinește în timp și se stinge din nou, în tăcere. Ea continuă să mai trăiască o vreme în noi, în memoria noastră, în sufletele noastre, în conștiința noastră .În absolut, liniștea și zgomotul nu există. Există într-o opoziție bizară, care le ține legate pe veci: liniștea e absența sunetului, iar granița dintre sunet și zgomot e relativă și delicată. Există liniște în muzică, literatură, film, oratorie și altele. Liniștea e sacră și scumpă, deci. Zgomotul ne face rău, dar nici absența lui completă nu ne priește.

În luna mai explorăm teritoriul dintre liniște vs. zgomot, prin încăperi izolate fonic, dans pe liniște și locuri unde fugim să ne apărăm de sunete nedorite. Căutăm granița dintre sunet și zgomot, dintre liniște și izolare și explorăm cum se întâlnesc pe hotarul acesta spațiul, corpul, percepția și memoria. Muzica e refugiu, refulare, mângâiere, ea ne apropie, ne amintește constant cum este să simți, să fii tu, dezbrăcat de convenții și prejudecăți. Să prestestezi în omul simplu ce nu a uitat să fie copil încă. Sunetul dă suflet universului,aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții. Însuși el reprezintă o esență ce înalță sufletul către tot ce este bun și frumos.

Uncategorized

De-o vreme

Când te apucă brusc

dorul de ducă

vrei să pleci în haiducie, zici

iei cuvintele

și le arunci în mare

efect al pietrei filosofale;

 

– emoția n-o simți

o lași să treacă,

și pe-deasupra,

ești din ce în ce mai cultivată –

 

Ai un etalon de vise

şi trăiri

pe care-ncerci să le cuprinzi

într-o gară, îndepărtându-te

de balamucul marilor iubiri

în care nu mai dai crezare

şi parcă toate,

de comun acord,

au întins o plasă mare

cu ochiuri mici, albaştri

mai bine zis negri,

căprui ori verzi

tot curcubeul ochilor;

 

Iar tu continui să fii

orb fericit

până când memoria

ți se va şterge

precum creta

în ploaie.

 

 

Uncategorized

E aprilie și într-un colț e totul frumos și bine. Mi-am luat cafeaua tare cu scorțișoară și m-am lăsat acoperită de toată căldura doborâtoare. Uneori îmi bătea tot soarele acesta în ochi și-aș fi putut jura că-i vara din nou și că aud valurile cum răsună. Pe plajă oamenii cum cântă pe acorduri de chitară. Nisipul puțin umed de la ploaia din noi. Privirea mea ce fuge spre toate străzile rătăcite. În amintirea mea sunt bine, nu mi-e frică de viitor și nici de planurile schițate. Râd cum tot trecutul mi se risipise și el cât așteptam verde la semafor. Și c-am ostenit prea mult în schimbare. Ai dat suficient de repede semne de oboseală. M-am agățat de încredere ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.

E de înțeles că monotonia nu-i de mine, de la adunatul voluntarilor, la dezbateri. De la fugitul dintr-un oraș în altul. Cum ai spus într-o seară pe balcon „Ți-e dor” și-ai plecat. Am ajuns din nou în orașul unde am crescut. Iau autobuzul și privesc aceleași lucruri pe drumul spre casă. Sau vechea casă. Bacăul pare să nu se fi schimbat deloc de când eram copil: vechile case senioriale se încăpățănează să dăinuie printre clădirile construite de câte un primar nebun care a descoperit „arhitectura nouă” odată la 3-4 ani.

De câte ori călătoresc îmi lipsesc toate astea. Prostul-gust, absența turnurilor mari din sticlă de oțel și a șoselelor expres, vikings-ul și poftele mici, Ateneul și concertele de pian, Cancicovul plin de flori cu aleile interminabile, arta plină, bătrâneii acrobați din Divertis, verile la Don Bosco, faimosul Stage, jocurile de foc, teatrul Bacovia și actorii. Inima din centru unde fiecare și-a înnodat speranțe într-un lacăt, crezând în timp. Ce fanatic. Rădăcinile copacilor stăpungând asfaltul trotuarelor publice cu misterioasele gărdulețe de lemn sub care se ivesc tot felul de ierburi, pentru că așa e „natura”… Un oraș diferit de toate celelalte care s-au modernizat și și-au pierdut farmecul.

Aici încă mai spunem bună ziua când ne încrucișăm pașii cu un necunoscut pe drum și la revedere când ieșim din magazin de unde am cumpărat o sticlă de apă minerală, chiar dacă nu avem intenția să mai revenim vreodată. Încă mai intrăm în vorbă cu străinii din autobuz, chiar dacă restul lumii crede că suntem discreți și rezervați. Aici lumea are un stil aparte. Ascuns în simplitate, spontan. Mai fericiți poate.

Acum după gusturi, ochilor mei mari gata mereu s-asculte, au absorbit fel de fel de povești. Bacăul rămâne un oraș superb unde apusul e cel mai frumos și foarte surprinzător din cafeneaua de la etajul 10 al unei bănci care-mi va rămâne mereu întipărit. Mai jos câteva imagini care surprind peisajele descrise.

 

Uncategorized

Haos

Am luat un fluture în palme și i-am șoptit „fă-mi visele lumină” .

Iată-mă, din nou aici, mai fericită, poate. Golul ăsta din suflet mi l-am umplut când dintr-o data m-am trezit în noapte cu dorința de a mă stimula încât să nu-mi las aspirațiile pe coala albă alături, pe comodă. Parcă tot cerul și lumea erau ale mele. Mă tulbura și bucura până la extaz imaginea posibilei reușite.

Într-un gând de-al meu am făcut vânt reveriilor. Am jucat ping-pong cu aspirațiile. Dur. Le-am notat pe frigider folosind majuscule. Lângă, un mare „Poate”. Vorba aia, optimismul, cheia succesului. Looks great, n-are ce sa fie rău. Seara de seara pixuri, hârtie, bilețele colorate, texte, citate motivaționale chiar, spre făgăduiala c-o să meargă mai bine. A da, și mult snickers. Reclama aia mi-a mistuit rațiunea. „Hungry? Eat a snickers. „ Nu dormeam nopțile pentru că fugeam dintr-o parte în alta şi toate erau petreceri cu gândul că plecăm. Zilele devoram tot ce prindeam, asta până ce m-am oprit la cartea „De veghe în lanul de secară” . Ce-i drept. m-a lăsat cu un șir de întrebări. Definitorii pentru mine, ca și individ în contextul relațiilor sociale sau de ce nu, ca și membru al societății. Cartea este codată cu un izvor al mesajelor ascunse isteț sub pasaje aparent nesemnificative. Doar să ai atenția cu tine și să-i faci jocul.

Colacul de salvare mi-erau serialele, iar mintea mea ducea lupta contradictorie între a alege Lie to me ori Game of Thrones. Unde a fost filmat, câți bani s-au cheltuit, producția, geneza, prostii. Replica „hei, vreau și eu o peruca albă”. De ce Cal e obsedat de trăsăturile fizice. Ori dacă-i un fel de basm cu zmei (pe aici doar dragoni). Atât de tipic. Râd de mine. Pentru că da, am fost, sunt și voi fi înnebunită.

Winter is coming. Nono, Cal is coming. Bullshit.

Munceam atât de mult și eram un mic roboțel care stoca și prelucra informații zi de zi. Scriam eseuri, stabileam legături între percepții și limbaj, gândire și imaginație, personalitate și motivație și alte forme de genul. Prostii pentru unii, totul pentru mine însă. În fond, de asta mă lega totul. Simple legături informaționale cu mediul socio-cultural. Sunt un ansamblu ce funcționează după anumite principii, click-uri, piatră, foarfece, hârtie. Tumult al dorințelor. Atunci când îmi propun ceva, traversatul munților mi se pare o formă prea ușoară pentru nerealizarea visurilor mele.

9,60 la olimpiadă și-mi frunzăresc dorințe infinite. Mai bine, mai bine o să fie! O bulină albă pentru mine în următoarea etapă.

Sfat: ia-ți un vis, luptă și transformă-l în ideal. Take an angel by the wings. Implică muncă, voință, precizie și timp în tine. Așează totul pe hârtie, analizează, sintetizează, compară, generalizează și concretizează. Fă din gânduri o cheie a succesului, acordă-i imposibilului o notă de optimism și dorință spre reușită. Valorifică-te. Ieși din zona ta de confort odată! Lucrează cu tine. Fii tu, un produs al transformării.

Uncategorized

Take an angel by the wings

Oprește-te câteva secunde. Desprinde-te din proiecte și planuri încărcate. Ai plecat în umbra unor munți și când, întors acasă, te-ai uitat pe tine. Oamenii mari uită uneori cum e să fii în picioarele goale prin iarbă și-și lipesc fundul în cafenele. Se însumează cu un nor și uită să-și amintească de fericire. Sau cel puțin s-o trăiască. Fii doar tu cu tine. Stai la un ceai când afară e ceață. Toarnă mai multă miere și învață din nou să trăiești frumos. Promit c-o să zâmbești. Iar eu, mai mult.

Fii copil încă. Abandonează-te într-o câmpie, culege toate florile alea din trecut, fă buchețele și inimi pe hârtie, oracol din caiete abandonate. Prinde-te într-o iubire de-o vară și păstrează încă brățările alea ale prieteniei. Dansează din nou în picioarele goale pe plajă și ascunde fricile în nisip. Spune te iubesc cinstit și fără grabă. Fă din nou promisiuni divinității și râzi. Găsește drumul spre tine.

Notează ROGVAIV pe foaie în amintirea curcubeului și fă loc pentru zile senine. Fii bun. Fii tu, suma alegerilor tale.

27295054_1937736206443875_1168997774_n

Există momente de refulare. Mintea are nevoie de răutate şi dacă n-o primeşte, izbucneşte. Mi-e frică să am visurile de când eram mică din dorința de eșuare sau bilanțul de pe hârtie e schimbat? Tind să cred că anii trecuți prea repede sunt efectul. La cafea, mama obișnuia să-mi spună „Pe unde treci, să calci frumos”.  Și asta până m-a prins ziua în care eram lipită de emoții și mă complexam în alegeri. Ce copil. Am trântit ușa și-am călcat mai grăbit decât calci pe gheață. Dar rănile se fac oricât de atent ai fi. A fost un poc mic și-am căzut în apa rece. Mi-am prins rațiunea în portieră și percepția a rămas nocivă. Am renunțat la blush-ul ăla nude, vreau mai multă culoare. Mai mult eu. Mai puțină iarnă afară. Mai mult soare în ochii mei. Am reușit să mă înfofolez cu oameni fără discernământ care trăiesc prin ochii societății și atât.

Dincolo? Niciun orizont. Și fără vreun click spre life is hard, kiddo. Prin ochii mei se studia tot ce e bun și amăgirea unui minus. Și când, într-o doagă, am închis ochii, am zâmbit, mi-am amintit. Am absorbit fel și fel de povesti.

E cumplit. Gândurile mi-s așa mici, mai ceva ca boabele de mazăre. Ne zgârcim sa nu simțim. Ne împuținăm în fericire și ne înmulțim în probleme. Oameni, incapabili în iubire sau incapabili în a iubi. Fiecare într-o formă mai ușoară.

 Fă rost de un pic de curaj și spune da. Dar nu te mai avânta așa, Peter-Pan e acum departe și nu e nimeni jos, cu brațele deschise. E pus de-o parte totul pentru tine, reține asta. Fii pionul care implică precizie.  Take an angel by the wings. You can do anything. 

#lifeishardkiddo · Uncategorized

All my paper life

                  Stories forgotten in a train station

Intr-o gara doua perechi de ochi. Privesc si-mi pare ca viata in mainile unor trecatori prinde un contur neobisnuit de frumos. Două fețe care-și sorb respirațiile (reci, fumigene) . Se îmbrățișează cu capetele pe umeri. Un vagon si oameni îndepărtându-se, în direcții opuse. Filmul nostru n-o să nască confuzii sau fragede iluzii. Imi place trenul asta noaptea. Asa plin, desi locul tau ti se pare  prea mic si picioarele-ti sunt stancite. Din colt auzi povesti si-o batranica curioasa de unde esti si care-ti e povestea. Langa, un cuplu de batrani tinandu-se de mana isi scot ceaiul si-si povestesc nepotii. Fiecare se pierde in bagaje, in reviste colorate, altii stau doar si privesc. Prin geam se reflecta luminitele si imaginea fugitiva. Trenul se opreste si auzi cum picurii de ploaie bat in geam. Pacat ca-s atenta prea mult la detalii, incat am uitat unde mi-e biletul.

Opțiunile, cine le mai triază? Toți aleg ceea ce le înșiri pe masă. Sunt nopți în care mă despic în fire azurii și zumzăi cu greierii nocturni pe câmpii; alteori mă trezesc că-mi doresc sa plec si sa fug spre munte. Ori la 5 dimineata imi scot agenda si-mi fac planuri. I’m like a bird. ai fi zis. Dar nu știu dacă existențele lor mi se cuvin sau dacă n-o să le picur decat amagiri.  Am o tendință care devine inconfortabilă: să idealizez peisajele selenare pe care le fotografiez, să cosmetizez realitatea sordidă, să decupez cadrele, sa pliez momente in sute de parti, sa repar iubirea asta multa, sa-i ofer timpului timp si uneori sa-i dau ” a temporary stop or rest” . Dar cum sapi în oasele timpului pentru o revigorare emoțională? Cum dai timpului un refresh? Cum fugi spre ce ai avut, in goana de a repara? Si nu in ultimul rand, cum fugi spre iertare? Nu e si asta o fuga continua?

Nu vreau să mă agăț de steaua ta și să cad liber în mocirla de sub ea. A ramas in urma acelasi „n-as fi crezut” pe care mintea mea il inlocuieste usor cu „n-am stiut cum” . Iar noi ne infofolim in minciuni siropoase până ne explodeaza timpanele de toate angoasele evitate. Ma linistesc cu cafeaua asta multa, cu iluzia ca timpul are nevoie de timp si cu regretul ca n-am tacut mai mult.