Morfologie

Introspectiv

Îndrăznesc să cred că lucrurile cele mai frumoase le primim pe neașteptate, într-o seară pe balcon când te-ai pierdut vorbind cu luna înlănțuindu-i idei și aspirații. O mare de vise. Un copil frumos ce se naște din dorința de a evada din propria fire. Te ridici ușor pe vârfuri și-ți promiți infinitul din părul tău, acum negru.

Ce vezi, auzi, simți. Ce guști, crezi, susții și ce te mai doare din când în când. Prostii în principiu. Uneori îți iei lumea în cap și faci pe egoista, ori fugi undeva. Iar când se adună multe, multe tare, îți scrii gândurile aici.

Ai primăvară mereu în suflet și când te apucă melancolia, cerul din teatrul Bacovia te încălzește (trebuie să ajungi să-l vezi măcar odată) . Iubirea care ți-a rămas la nenea ce picta pe pânză bujori și lilieci. Și gândul furat de sintagma italienilor  ” Tutti i nodi vengono al pettine „.

Ai cochetat puțin cu dezbaterile și-ai zis că nu e pont, prea multe limite, criterii și nu-ți ajunge timpul să mai zbori. Teatrul și lecțiile de pian le-ai îngropat într-un oraș și câteodată iei cheia și te întorci. Ai luat tot ce e mai bun din el și-ai zis că nu-i de tine, că speri la mai mult. Cel mai bine te-ai simțit atunci când într-o bancă ți s-a spus „văd atâtea lucruri în tine și click-ul ce-mi trebuia”. 3 ani de înot, 2 de atletism și unul în joacă de canto să vezi cam ce mai poți. Le-ai încercat pe toate până ai descoperit că oamenii-ți plac atât de mult încât naști o dorință de a îi înțelege mai bine, așa că ai desenat pe-o foaie în grădină, un pom care tot dă roade. Mai jos ai desenat un om. Ți-ai spus în joacă  c-o să fii ” un fel de Superman care se așează pe-un scaun și salvează oamenii zâmbind „. De aici ți-ai văzut viitorul în psihologie.

Te-ai oprit, stai într-un colț și zâmbești printre limonade prea dulci de la lumina dintre noi și rujuri scumpe. Și amintiri.

Așa că acum cauți să regăsești sentimentul. Te cauți în orașe de suflet, localuri vechi rustice, cărți și biblioteci întregi. Marea. Valurile. Și răsăritul pe care ți-ai promis c-o să le revezi din nou.

Reclame
Morfologie

De moment.

Stropi de cafea

Înșelați de propriul instinct

Căzuți alene pe foaie

Schițând figurine,

Au o nostalgie

Pe care numai secundele

Sparte de timp

Le pot înțelege

Și vara care s-a pierdut odată cu ele

Imprimată viguros, în glasuri,

În nonculori aprinse.

 

Spune-mi , o să mai vii?

O să-mi mai fii?

Adiere, vânt

Poate chiar dor și…

Suflet ce scormonești

Fără de-nceput, fără de sfârșit

Ca într-un exercițiu de înviorare

Spre pașii ascuțiți ai trecutului

Curgând către vieți

Aceeași  deziluzie care se abate

Căci prea repede

Timpul trece…

Morfologie

Busturi de ceară și iluzia unui eu

Tastez în diminețile fără sens: din oglinzi în alte suprafețe reflectorizante te tot perinzi, și-i ceață afară, înmiresmată cu esența iernatică. Cobor bariere și înalț ziduri segregante până la stele – supergigantele de miere; regret că nu ne învață nimeni citirea vizuală.
Scobesc din text fragmente insinuante, vulnerare. Într-o cutie, toate promisiunile înnodate în ani și timp.

Nu am mai ascultat sunetul ploii pe ritmurile lui Schulberd, dar inima mea privește spre lună. Îi sorb energia, și, rând pe rând, se dezmembrează în busturi de ceară. Astăzi, îmi aduc aminte de toamna târzie ce mi-a lăsat flori arse, neatinse.

Dar mă gândesc că mâine începe o altă zi a universului ciobit. Credeam că pianul acesta m-a lovit în sunet, rezonând cu sufletul, dar nu. Se schimbă, se deformează în chitări, voci, tobe, nonșalante variații de tempo, de note înfingând în piept cuțite de argint și palme nevăzute.

Îmi place să cred că lumea aceasta e cuprinsă din atât de multe luminițe nevăzute, nedescoperite încă, și că sub fiecare eșec stă pitiă o portiță de ieșire, un colac de salvare la marginea malului. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Suntem atât de elevați și totuși, ne sfâșiem precum niște hiene. Alergăm într-o luptă continuă cu sinele și pierdem esențialul. Punem etichete și ne bazăm pe aparențe. Credem în destin, în ghicitori, în noroc mai mult decât în noi. Călătorim mult, dar fără vlagă. Am ajuns până la lună și înapoi, dar cu greu trecem strada pentru a face cunoștință cu noii vecini. Cucerim spațiul cosmic, dar nu și sufletele.

Ne ofilim pentru noi mofturi. Suntem tăcuți unul cu altul și ne închidem ca într-un bulb de ceapă. Dar adevărul oricât de relativ ar fi, concluzia rămâne aceeași; oamenii se schimbă. Norii se-ndepărtează, cerul e senin, dar în noi nu-i iarăși primăvară. Plănuim mai multe lucruri, dar realizăm mai puține. Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm. Este timpul fast-food-urilor și alimentației incorecte, oamenilor mari și sufletelor mici, profitului rapid și relațiilor dificile. Perioada în care tehnologia îți permite să primești o scrisoare și, în același timp, să o distribui sau să faci clic pe „delete”. În biblioteci cărțile prind aripi de pe rafturi așteptând poate, poate vor fi deschise măcar așa, de dragul prafului depus. Se discută tot mai puțin, iar punctul de vedere nu-i tocmai apreciat. Se organizează dezbateri, dar cine mai merge când telefonul e chiar lângă și-afară e frig și plouă? Toți aleargă, vor să ajungă undeva, vor să fie precum alții. Iar cea mai mare gafă a generației noi e că nu lasă viața să meargă de la sine, să fie totul frumos și natural.

Paradoxul vremurilor noastre este să avem o structură înaltă, dar o toleranță scăzută; autostrăzi largi, dar vederi înguste. Avem cea mai bună educație, dar mai puțină minte; cele mai bune cunoștințe, dar evaluăm situația din ce în ce mai rău. Avem mai mulți experți, dar mai multe probleme; cea mai bună medicină, dar o stare de sănătate mult mai rea. Cheltuim prea iresponsabil, râdem prea puțin, mergem prea repede, ne supărăm prea ușor, ne culcăm prea târziu, ne trezim prea devreme, citim prea puțin, privim prea mult televizorul și ne rugăm prea rar. Avem cerințe prea înalte, dar valoare redusă. Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des. Știm cum să supraviețuim, dar tot nu știm să trăim. Ne inspirăm din tipare eronate.

Adăugăm ani la viața umană, dar nu oferim viață anilor. Respirăm iubire, dar parcă tot mai multă ampatie răspândim. Și ar mai fi nevoie de cuvântul dragoste, simțind. 

Fă-ți timp pentru iubire, pentru comunicare și fă-ți timp pentru a fi capabil să împărtășești tot ce ai de spus. Pentru că, viața nu se măsoară în numărul de respirații, ci în momentele care-ți taie respirația.

Morfologie

Out of your mind

Iarna ne-a înghețat iubirea, a stins focul și a ieșit grăbit pe ușă. Ne-a sfâșiat în părți purtate de orgolii mâhnite și consoane dure. Când faci un pas înapoi și te uiți spre cum te-ai jucat alături de cuvinte și-ai rămas încălcită între compromisuri, să nu te dai asuprită.

Tu n-ai fost niciodată un om al cuvintelor. Fredonai Cargo stângaci și-ți legănai privirea. Niciodată sigur pe tine, dar mereu acolo. Apăreai de nicăieri, te întorceai iar și iar cu aluzii spre cuvântul noi. Te intrigai în ochii mei și liniștea cădea de-odată. Timpul mi te-a arunat în față, iar de încăpățânare țineam cu dinții. Să nu te-avânți, să nu crezi și să nu vezi. Să nu-mi promiți. Să nu-ți promiți. Te-am cunoscut prea repede și-n toată pseudo-maturitatea mea, în dorința de a avea vise mari, de a lăsa ceva mereu în urmă, totul s-a petrecut. Departe de toate astea, am rămas fiecare captivi într-un pahar gol fără cusur.  Iraționalul de sub mare. Și ochii ficși spre cel mai îndepărtat punct galactic.

tumblr_ow8kgo2ZsV1wxbbd6o1_500

Când eram mică culegeam toți bujorii din fața blocului și mă gândeam cum fericirea e atât de mică în palme și cum poți atinge soarele doar cu un zâmbet.  Râdeam că toate-s la fel şi oricum…Cine mai găsea drumul spre casă? Când toată culoarea era acolo, prin ochii mei?

Am ascultat atâtea povești, încât am uitat de a mea.  Aș vrea să fiu din nou copilul mic care uită unde și-a ascuns jucăriile, ori care după fiecare ceartă e alinat cu înghețată. Care pleacă mereu grăbit și râde când plouă. Să nu-mi fie frică să mă avânt în necunoscut, să nu mă sperie atât de mult timpul. Să fiu din nou copilul fără frici. Poate dacă am încerca a doua oară, greșelile nu s-ar mai comite, egourile proprii le-am lăsa departe. Am alerga spre un oraș nou și am rupe câte puțin cu seninătate din fericire. Dar inima mea e undeva departe și-a înghețat printre zăpada asta multă.

M-a lăsat când m-am grăbit să spun te iubesc și am ieșit fugind pe ușă, iar tu ai rămas blocat între răspunsuri. Când am jurat să nu pot crede din nou și când m-am aruncat din nou în față, sfâșiindu-mă.

E o senzație ciudată ce te încarcă, când totul sună a gol. Ești obligat să suporți durerea separării. Nu pe cea fizică, ci cea dintre suflete. Când încerci să dezlipești de pe inimă cuvânt cu cuvânt. Dar iubirea nu-i precum un  scotch, pe care odată uzat, îl desprinzi. Ampatia și iubirea vor rămâne acolo, și-ai să te pansezi cu decizii. Te legi la prima dezamăgire în iubire, la ultima îmbrățișare ce ai vrea să dăinuie.

Să ningă peste noi cu dor, zic…

Morfologie

Fulgi pe obraz

Emoția ta mă face să tac. Sub greutatea cuvintelor. Tăcerea ta mă face să cred că nimic nu-ți mai este cunoscut. Și tot emoția ta mă face să cred că mă înșel despre tine. Dragostea a fost frumoasă. Am iubit fiecare parte din tine, modestia și felul simplu în care te bucurai. Ochii albaștri și zâmbetul pe care l-am adorat încă de când, vrăjită de melodia lui Cargo, ajunsesem să-i văd într-un mod mai familiar, mai aproape. Ți-am iubit defectele și niciodată viselor mele nu le-a fost teamă. C-ai să pleci, c-ai să rezumi totul doar la greșeala mea. C-ai să plutești în derivă printr-un oraș imens, c-ai să uiți sau mai degrabă, să vrei să uiți. Că vei lega toate promisiunile, că le vei face nod și-ai să le lași acolo. În zăpada asta. Iar ele, odată cu inima mea, vor îngheța. Ar trebui să se dea, în semn al păcii, decorații pentru marile războaie. Ca al nostru.

Necopți, vulnerabili, inocenți – cuvântul cel mai potrivit. Inocența e un cadou incomensurabil pe care viața ni-l oferă; este generoasă și te păcălește astfel încât totul este ceva credibil. Până și spiritul este mai liber, infinit de agitat și de hoinar, până și sentimentele și gândurile vin de-a valma. Problemele nu sunt atât de grave, puterea de a o lua de la capăt mereu ne caracterizează vitalitatea și spiritul.

Un post de radio se chinuie să rămână pe frecvență, iar eu mă chinui să rămân trează și să ascult un sublim rhythm and blues. Zborul ființei fără graniță mă obsedează pentru că el are loc numai atunci când ești inocent. Asta e condiția. Și linia ce se înalță de-asupra ei.

Cât de infinit ar trebui să-ți fie sufletul să mai poți crede că fulgii pot rămâne îngeri. Și cât de copil ar trebui să fii ca să-l lași să se așterne peste timp.Să ningă tot trecutul, și-apoi urmându-te în prezent, să reapară în palmă, pe vârful nasului, pe pleoape, pe suflet, tot ca niște îngeri. Și ei să nu se mai topească niciodată.

Iar fulgii cădeau din cer de parcă dirijau o orchestră! În plină sâmbătă, în plină zăpadă, în plină noapte cât de puțin îți trebuie să fii fericit! Fulgii continuă să se usuce pe soarele meu. Cerul din tine îngenunchează și-mi cere mâna să se ridice. Spune-mi cu zăpadă ce ți-am scris cu fum și, de nu se va produce avalanșă, vor rămâne infinitul din fulgul tău.

 

                                                                                                                                 Cu mult drag,

                                                                                                                                                 Laura

Morfologie

Wishes pe hârtie

Tastez în diminețile fără sens: din oglinzi în alte suprafețe reflectorizante te tot perinzi, și-i ceață afară, înmiresmată cu esența iernatică, iar tu îmi răsari peste pagini mototolite, eu te scotocesc prin cuvinte. Cobor bariere și înalț ziduri segregante până la stele – supergigantele de miere; regret că nu ne învață nimeni citirea vizuală.
Scobesc din text fragmente insinuante, vulnerare. Într-o cutie, toate promisiunile înnodate în ani și timp. Prin prisma greșelilor observ cât de gol și stins e totul în însemnătate. Și-mi aduc aminte de râs în nopți târzii, de bucurii în lucruri mici, de licărit de stele.

Jocuri de rol. Povești în tren. Umbreluțele la 12 noaptea și vata pe băț prea dulce. Macii din camp, lacul și natura pârjolită sub razele soarelui. Escaladatul unor munți întregi, olandezi râzând sub replica unor papuci de firmă, ironic, prea scumpi pentru un munte. Apa rece, băncuța veche dintr-o curte uitată și Poiana Micului. Liniștea toată de pe puterea unei stânci înalte. Fluierul lung ce stârnea amuzul prin ochii de copil. Coada infernala în goana unor crispy și-o cutie cu happy birthday. Cancicovul plin cu flori și alei întinse ce parca te provoacă la un tur. Un balon cu inima și-o cheie spre fericire. Curcubee pe cerul gurii. Trip cu minibicicleta sub mascota unui claxon vechi și șir de oameni. Un tren anost, vechi și tăcut. Țipete și consoane dure. Vikings și pofte mici. Castel de apa. Luminițe, toffifee, bujori. Iașiul nebifat. Și lampionul neaprins. Wishes pe hârtie. Și Perfect pe fundal. O mare de vise. O iubire pe nisip.

Cred că așa suntem noi. oamenii, vrem tot mai mult și puținul e neajuns, dezamăgire. În toată fala asta de iubire, uităm de fapt, ne dam impresii cum că greșeala și cearta consolidează și încercăm la infinit, facem x-uri și steluțe colorate, iar mai apoi cădem ca într-un gol, prin întrebări. De ce? Cum? Și când?Din greșeala de a tinde spre perfecțiune, din iubirea multă se prea poate. Inventez obstacole care se întrepun în calea noastră, am explodat prea puțin în sintagme edificatoare. Îmi amintesc discursuri subite, volatile și cursive, pe care îți ceream să le imprimi pe niște pelicule; din păcate n-aveam reportofoane active în momentele cele mai critice. Noi doi am fi vrut să mușcăm din timp mai mult decât ne era permis. 

Noaptea m-a prins din nou in hanoracul tău. Acum plin de parfumul meu. Și nici urm de tine. Am pornit caruselul și liniștea sonetelor în bătaia ploii. L-am aruncat nervoasă și mi-am amintit de cuvintele tale, de ” sper ca timpul…”. Am plâns și în nevrozele mele m-am urât pentru tot. Cât de gingașă e fericirea. Și cât de ușor de zdruncinat. Și cât de firavi suntem noi în entitatea noastră.

Noi doi am trăit atât cât ne-a fost dat să trăim, între îmbrățișări și urlete, între nopți furtunoase și zile cu cer senin. Uneori am spus mai mult decât am făcut, alteori am făcut mai mult decât credeam că putem. Am rupt din tot, am trăit momente, am inspirat și expirat fericirea. Însă, nu am știut să ne păstrăm, ci am ales să ne denigram constant, să ne coboram în negură, pentru ca apoi să ne ridicăm de dragul a ceea ce puteam fi. Am fost haotici, plini de noi. Prea plini pentru a mai încăpea iubirea. Prea neatenți. Am ratat cuvinte strigate și am uitat momente. Am trăit intens, însă intensitatea ne-a obosit sufletul. Ca în final să ajungem la o luptă în doi. Însă, am și învățat că iubirea e doar o ață subțire . Oricât de mare, de profundă ar fi iubirea, ea se poate frânge, în orice clipa, sub greutatea orgoliilor.  Afirmam contrariul, că în iubire ești ferit de frângeri de aripi în zbor, de căzături bruște. Și acum tu știi: dragostea nu te eliberează de fantasme insidioase, de himere alunecoase smucindu-ți-se prin sinapse… dragostea doar presară puțin balsam peste textilele rugoase.

În fond, ce mai rămâne?

 

Cu drag,

Laura

Morfologie

Introspectie

Increngaturi de povesti, cate drumuri intoarse, luate de la capat. Si incep sa cred ca banala replica „A fost un an bun” – cum spunea tanti de la piata e mai plauzibila. Ce dainuie o stare mai introspectiva ce prinde mai bine, fara scenarii si prea multe batai de cap. Imi privesc melancoliile fara dezgust si-i fac memorii false. La fel de instabila, imaginea inversa in oglinda. A mai trecut un an, se fac bilanturi, privesc inert la această contabilitate de parcă fiinta mea ar fi o institutie, ce realizari sa am si unde ii gasesc standardele, ce esaloane pot să îmi indice esecul, sa imi indice ca sunt un ratat al sperantei, ultimul pasager spre nimic.

„Pe nisip beat, iau sticla si plec

Cu bagajele din piept si cu genele ma cert

Dar…cerul imi cere sa ma pierd „

Si alerg ..dupa un tren, lumea intr-un ceas defect, cu aripi de aracet incepe.  Caut genele alene in vagoane si compartimente, caut asfintit in scrum, caut si adun. Dar vezi, in plus, cum apune visul. Ma ridic din cearsaf unde am atipit si zic, ce pacat ca nu a ramas nimic. Aşteptând un tren, ca toţi rătăciţii vieţii, gara te simte, îţi citeşte dorinţele, visele ca pe nişte poezii scrise într-un oracol vechi din liceu, scrise prin timp, când inocenţa încă mai strălucea şi mai avea puterea de a nu minţi, curată, amestecată cu plăcerea doar de a fi, şi nimic mai mult. Vedeam stele verzi si cautam marea intr-un pahar ce ardea sub cer de gheata si dimineata ce cadea parca din frunti ma ajuta sa suflu norii. Plini de ceata.  Parfumul coase briza, am lasat lumanarile cu vanilie pe alta data. Iar noi, pierduti in vraja, sub o semiluna dansam in palme, pe nisip si stare si m-agatam cu unghii de sidef  pana dadeam de mare. Si din mine furai furtuni, fara sa stiu, fara sa simt, cum firele de par se jucau in asfintit colorand cu tine plaja cu reflectii rosiatice-maronii. Vezi castele de nisipuri vii schitate-n forme diferite, in jocuri de copii. Iar cand n-am chef sa te conving, imi ies din fire si ma plimb, timid cu un „nu stiu” pe buze sovaind, intrr-o explozie a unor ” te iubesc”-uri scuipate agale, ratacite.