#lifeishardkiddo · Uncategorized

Toamna gri

E o toamna asa gri. Si totusi se lupta parca-n contraste.

Toamna ne-a amortizat dorul undeva. Ne privim stingheri din capatul autobuzului si am putea alcatui un tablou ironic simbolizand linistea totala. E totul rece si vantul-mi sufla in fata.  Ploua pe strazi si stam cu totii intr-un capat adunati . Mi se faramiteaza spiritul sub pasii tai,incetul cu incetul, si mi se pierd in adanc cuvintele, precum urma parfumului trecatorilor, nestiutori, nevinovati. Cu degetul trasezi linii pe un geam si stergi liniile dintre secole, si-i dai timpului un contur atat de absurd. Intri, stai, pleci si lasi usa deschisa. Larg deschisa, intre doua batai de aripi. Nu ti-as cere sa stai, caci nu pot prinde in lanturi o pasare care zboara printre alte stele. Nu ti-as cere sa pleci, caci nu te-ai mai intoarce. Si totusi, printre miile de renuntari, cuvantul „noi” inca rasuna in jur.

Scriu si tai. Adun si scad. Randuri, paragrafe, puncte de suspensie la sfarsit…care e finalul? Cuvintele sunt vii, iar cerneala tot mai neagra. Cu toate gandurile amestecate, ratacite, intr-un joc continuu plin de non-sens. Finalul : dorul .

Astazi scriu despre noi sau despre vechiul noi. Te-am vazut in zori . Dar te-ai pierdut in timp si te-ai schimbat. Te-ai dus si nu te-ai mai intors. Iar eu ti-am scris ca si acum. Uite, cutia prafuita de acolo! Cauta in ea. Vezi? Ti-am scris sute de biletele. Te-am iubit in mii de cuvinte. Ne-am promis o mare de fericire, dar a ramas doar pe hartie. E 4 . E totul trist si miroase a tine. Cafea. Scortisoara. Si fericire…

 

Anunțuri
Uncategorized

Timp. Si spatiu

Am fost. Acum suntem eu, tu si ei. Si tu esti…imi esti… nu stiu ce-mi esti. Sau daca-mi mai esti.

Mi-ai fost tot.

Trecut, prezent, pana si viitor. Te-ai micsorat. In timp te-ai prins in lanturi si ai ramas blocat prin spatii. Te-am cautat anevoios in timp si nu te-am regasit decat acum, in randuri.

Cat despre mine? 

Am ramas aceeasi, copilul-adult din toate zilele . Sau poate”femeia-adult” ce rabufneste din senin. Cu visuri marete. Cu idealuri ferme. Copilul ce inca numara stelele doar, doar s-apuce sa vada vreo stea cazatoare, vreun corp ceresc careia sa-i incredinteze inca o dorinta pe langa miile abandonate-n timp. Poate din fuga asta continua am facut un pas prea mare . Un pas prea… departe de tine.

M-am apropiat de mine. Poate. Nu stiu.

Poate te urasc. Minciuna. Sau nu, nu minciuna. Adevar. Asta m-a „rupt” de tine : un adevar. Ca te iubesc. Sau nu. Nu stiu. Poate ca doar… eu nu… nu mai stiu.

Iar tu?

Cum esti? Si ce-ai in suflet? Dor? 

Ti-e dor? Si mie. De mine. Ma caut (dar) nu mai stiu pe unde sa ma. Caut.

Sunt bine. Asa cum ma stiai. Poate doar mult mai puternica. Si da, inca iubesc cafeaua si toamna, si lucrurile mici si totul.

Iar noi… Si noi… Ne-am conturat in timp si am uitat ca noi e impreuna. Acum noi suna diferit.

Suntem eu, tu si ei.

Uncategorized

Teorii

M-am trezit intr-o dimineata ca nu te mai iubesc. Am scris fiecare amintire si mai apoi, am tras linia. Am adunat pe verticala fiecare promisiune, am inmultit cu fiecare te iubesc si-am impartit cu fiecare dezamagire. Rezultatul? Esuat. Nicio atingere, niciun click spre inima. Totul era rece. Aveam elan si fiind o fire atat de pornita eram dispusa sa formez numarul. 7 cifre pe care le stiam pe din-afara. Voiam cu atata entuziasm si ardoare sa te sun si sa-ti spun ca nu mai postez in fata cu mii de rochii colorate, cu parul lung si castaniu, cu naivitatea de a iesi in evidenta si de a contura aspectul „spre mai bine” .

M-am oprit la te iubesc . Am taiat cuvantul in zeci de parti, am desenat pe el si-am facut stelute, x-uri colorate doar, doar intr-o zi nu l-oi mai simti . Asa intr-un rasarit, am observat ca dragostea asta sincera de care tineam cu dintii se poate transforma peste in noapte in fosta iubire ; in prezent doar… te-am iubit.

 

Uncategorized

Si daca?

O femeie când renunţă la tine, o face pentru totdeauna. Din clipa în care a ales să plece s-a gândit că nu se va mai întoarce niciodată la tine. O femeie poate iubi până la imposibil și la fel de mult caută să fie iubită. Ascultată. Înțeleasă. O femeie uneori nu știe ce vrea, dar știe că vrea ceva. O femeie uneori caută să pună poduri peste neînțelegeri și tot ea le scoate. O femeie se poate alinta, poate fi slabă, poate deveni rece în brațe calde. O femeie se poate contrazice. Și se poate învinovăți de toate greșelile făcute de el. El însă nu e bărbatul cu uneori, nici nu presupuneri sau îndoieli. El știe ce vrea femeia lui. Dacă nu știe, întreabă. Dacă întreabă, ajută. Și susține. Ea nu așteaptă de la tine mofturi și supărări de ocazie. Ea nu te vrea slab. Poate uneori indecis, poate cu probleme, dar nu slab. Slabă este ea. Și mică în brațele tale. Ea vrea pret pe momente. Ea caută să-ți ofere ție șansa de a controla lucrurile, de a o controla, deși atât de bine poate fi independentă și rebelă și lua decizii. Dar pentru asta ești tu, bărbat. Dincolo de echilibru, ascultare și implicare de ambele părți mai este și definiția de bărbat și de femeie. Imaginează-ți un bărbat care s-ar alinta că nu știe în ce să se îmbrace, ar ține morțiș să-i aduci căpșuni la 2 noaptea și s-ar stresa că întârzie. Sau o femeie care te va controla, ghida, apăra, ține de mână. Cât de luptătoare pentru independență nu ar fi femeile și cât de promotori ai echilibrului nu ar fi bărbați, în practica unei relații sănătoase ambii vor ști că el are grijă și ea susține. El oferă soluții și ea ajută. Ea întreabă și el răspunde.Când e furioasă, tu să fii alături.Să-i amintești atunci cât de dulce este. Când vezi că plânge, cuprinde-o să știe că pentru tine contează și de ce, nu doar cum. Când nu e în apele ei, întreabă și nu-i pune în spate toată vina unei relații defecte. Când tace, încearcă să nu stai posac alături. Când suferă, să nu cauți motive pe-afară. În dependență de ce simți și ce trăiești pentru ea, lucrurile o vor lua frumos sau incredibil de prost.

Toată treaba asta cu atitudinea e ca un bumerang. Totul se întoarce după cum iubești, cum îți pasă, cum asculți. Este relevant și pentru femei, dar parcă bărbații știu mai bine de ce și cum.Nimic nu contează mai mult decât felul unui bărbat de a răspunde felului de a fi al unei femei. Dacă ești supărat pe o femeie – îmbrățișeaz-o. Dacă îți este dor de o femeie – sun-o. Dacă îți este indiferent de ea – las-o să plece. Dacă o iubești – ai grijă de ea! Cea mai mare grijă! .

Morfologie

Reverii

De ce iubesc toamna? Nu stiu, tin sa cred ca are un sentiment aparte. Fiecare o simte diferit si intr-un mod atipic. De la mirosul gutuilor coapte la mustul proaspat, de la aleile pavate pline cu frunze la castanele cazute…

Iubesc toamna pentru ca ma indeamna la iubire. Pentru ca e anotimpul in care cutreier bezmetic biblioteci si ma pitesc langa o ceasca de cafea . Imi aduc aminte, cand eram mica, prin scoala primara fiecare dintre noi aveam ca tema sa alegem un anotimp pe care-l preferam si sa-l descriem. Eram hotarata inca de pe-atunci ca marea mea iubire e clar, toamna. Niciun cuvant pe langa. Nicio nedumerire. Toata lumea se intreba „Sa-i placa toamna, de ce?” . Ei bine, nu e doar anotimpul cand frigul da buzna pe nepusa masa, cand soneria suna si autobuzul ne asteapta, cand suntem niste mici zombi alergand prin statie, cand dam goana prin florarii, cand vremea-i mohorata, cand natura moare, cand totu-i „trist si fara sens” .

Eu vad culoare, multa culoare! Si iubire. Si mii de frunze colorate. Si fericire. Totul se inchide, se schimba si vezi treptat cum trecerea vara-toamna e din zi in zi tot mai resimtita. Nu mai arde, ci mângâie, nu mai aleargă în ritmuri forte, ci se plimbă usor, pe alei cunoscute, dar și străine, fără să se frământe, fără să se grăbească. E matură. Ca un trandafir copt, mare și roșu. Cu zilele inca calde, cu dimineti reci si pline de roua, cu mirosul de frunze colorate, cu adierea rascolitoare a vantului, cu soarele stins ce scalda natura intr-o lumina difuza, cu norii cenusii ce ne trimit la visare, cu picuri de ploaie ce ne trezesc nostalgii adormite. Toamna inseamna frumusete. Unica si incomparabila.

Dar asta nu înseamnă că toamna e mai dezgolită de emoții. Din contră. Toamna se acoperă cu visare, cu dor. O simt aproape de suflet asemeni firii mele : calda si rece in acelasi timp, asa indecisa si plina de contraste. Imi place sa calatoresc toamna, cand forfota vacantelor de vara de mult apuse nu-ti mai provoaca decat mici reverii, cand simti locurile si te faci mic si una si una cu frumusetile lor.

Insasi toamna e o poezie. Pe care, însă, trebuie să știi cum să o citești. Altfel, ai putea crede că e un plâns. Ce-i drept, poate ar trebui sa fii putin melancolic s-o iubesti. Dar da, sunt o romantica incurabila si nu cred ca ma voi vindeca vreodata, totusi de ce as face-o pana la urma ?!

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Griuri colorate

I-o lume atat de gri. De parca am fi toti stapani pe vietile celorlalti. Suntem atat de elevati si totusi, ne sfasiem ca niste hiene. Alergam intr-o lupta continua cu sinele si pierdem esentialul. Punem etichete si ne bazam pe aparente. Credem in destin, in ghicitori si in noroc mai mult decat in noi. Calatorim mult, dar fara vlaga. Trecem asa prin timp, cum trece trenul intr-o gara, rapid si straniu. Ne ofilim pentru noi mofturi. Suntem tacuti unul cu altul si ne inchidem ca intr-un bulb de ceapa. Dar adevarul e ca…. oamenii se schimba. Se schimba, uita si merg inainte. Norii se-ndeparteaza, cerul e senin, soarele rasare, dar in noi nu-i iarasi primavara. Realizarile sunt tot mai putine, in biblioteci cartile prind aripi de pe rafturi asteptand poate, poate vor fi deschise macar asa, de dragul prafului depus. Fericirea parca a devenit un subiect tabu. Esti fericit? Da, sunt! De ce?  Nu stiu! Si de aici non-sensurile plutesc, odata cu ironizarile. Se discuta tot mai putin si punctul de vedere nu-i tocmai cool. Se organizeaza dezbateri, dar cine merge cand telefonul e chiar langa si-afara e frig si ploua? Sigur, mai sunt si exceptii. Respiram iubire, dar parca tot mai multa ura raspandim si ar mai fi nevoie de cuvantul dragoste, simtind. 

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Problema in viata este aceea ca nu ne invata nimeni ce-l ala cosmar si cum in noapte te trezesti oftand langa cel de langa tine simtindu-l ca pe un strain. Atunci cand ranesti sapi adanc in suflet si ruptura intervine. Nu-l mai vrei, dar speri in schimbare. Te saturi, dar ramai inca la speranta, devii una si una cu ea. Lupti, dar realizezi ca totul s-a pierdut, ca din fericire au ramas bucati lipite undeva intr-un colt al inimii. Inca mai crezi in basmele bunicii in care prea multe minusuri constante merita totusi efortul si tolerarea. Si apare neintelegere. Semnul intrebarii si argumente prudente si contradictorii. O lupta la doi. Noi doi am trait atat cat ne-a fost dat sa traim, intre imbratisari si urlete,intre nopti furtunoase si zile cu cer senin. Uneori am spus mai mult decat am facut, alteori am facut mai mult decat credeam ca putem. Am rupt din tot si am trait momente, am inspirat si expirat fericirea. Insa, nu am stiut sa ne pastram, ci am ales sa ne denigram constant, sa ne coboram in negura, pentru ca apoi sa ne ridicam de dragul a ceea ce puteam fi. Am fost haotici, plini de noi.Prea plini pentru a mai incapea iubirea. Prea neatenti. Am ratat cuvinte, strigate si am uitat momente. Am trait intens, insa intensitatea ne-a obosit sufletul. Ca in final sa ajungem doar la o lupta in doi. Insa, am si invatat ca iubirea e doar ca o ata subtire . Oricat de mare, de profunda ar fi iubirea, ea se poate frange,in orice clipa, sub greutatea orgoliilor, cu toate ca tu crezi contrariul, ca in iubire esti ferit de frangeri de aripi in zbor, de cazaturi bruste.

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Presiunea ma ucide. Acel fanatic „nu stiu” al vietii . 2 cuvinte si-o punte , o mare de indecizii . Ce ti-e si cu asta? Te-ai trezit intr-o seara . Era 4 . Si aveai in gand doar nu stiu, un semn de intrebare . Visai sa pleci spre mare, sa dansezi in picioarele goale si s-atingi nisipul cald .

Toata viata am fost pe fuga, de la momentele cand dupa ore fugeam si ma imparteam intre inot si dans, intre joaca de copil si decizii de adult.  Cand dupa bazine intregi si antrenamente lungi esuate niciodata nu renuntam. Nu-mi epuizam niciodata resursele de optimism. Luam orice esec ca pe minusul ce aduce dupa el cat mai multe plusuri. Si cred ca atunci cand te simti mai prejos, pustiit, nu e mangaiere, nu e gand dulce, nu-i compatimire . Doar frica. Frica de esec. Dar stai linistita, caci pana si Batman mai sta intr-un colt si plange si fumeaza din tigara pe-un acoperis si uita de oameni, de timp. Don’t lose your confidence.

Acum ceva timp ma imparteam in doua . Am fugit dintr-un oras si-am aterizat in altul . Nimic nu era la fel si daca m-as fi gandit mai bine , mi-as fi zis ca nu e bine sa fugi, sa te ascunzi . Am fost un mic Peter Pan, mi-am luat avant si-am spus adio . Spre orice colt . Am inchis ochii si m-am izbit de ziduri . Eram o bucata de portelan lipita si visam la mai bine. De aici am pornit catre decizii imature, m-am lasat coplesita de brate si-am sfarsit singura intr-un vis . Dar cand visul s-a terminat am cazut la pamant si-am injurat toti zeii. Nici florile nu-mi mai pareau frumoase, iar cafeaua n-avea gust. Mai apoi am inteles ca Fat-Frumos nu exista, ca-i doar un Gaston-Frumos, dar fara farmec. Si de aici ranile pornesc, se fac oricat de atent ai calca pe ghiata si te strofoca. O viata fara provocari plina de echilibru e oricum anosta. Pentru cei care statul acasa langa televizor si popcornul de langa e fericire, e relaxare, e liniste. Pentru mine e manja de eroare , fara niciun click . Fara „mai stii cand?” .  Dar lasa, promit sa-mi iau valiza si in 3 ani sa fug de aici , spre alt loc , sa pornesc catre spontan din nou.

#lifeishardkiddo

Dar lasa. Fa-ti un pod si treci peste ! Life is hard, kiddo.

Erai un fel de vino-ncoa , adiam sub glasul tau . Intruchipai balade si te jucai ping pong cu inima. Un fel de Roobin Hood , un fel de merry man . Nici nu-mi mai amintesc ce imi frunzareai grabit, poate ceva despre , despre… Ca nu e bine sa-ti prinzi radacini si aripi intr-un loc. Ca omul e facut sa cutreiere . Ca suntem toti exploratori printre cuvinte si suspine. Sau poate despre copilaria ta care a murit undeva , printre cuvinte. Intelesesem doar ca iubirea-i totul si fiecare speranta care rasare odata cu ea . Ma culcasem pe-o ureche, iar tu-ai fugit pe usa , mi-ai luat inima la goana si am ramas printre cioburi . In urma a ramas doar un tablou al cuvintelor neintelese .”Dar lasa, nu-ti fa radacini. Fa-ti un pod si treci peste . Life is hard , kiddo. „

copilarie,caramele si bezele

Aripi in timp

A prins tarie . Forta si curaj . Era prinsa printre cuvinte si castele . Innoda in ele fiecare strop de iubire si-n fiecare seara tesea mii de cuvinte ce le aseza  in pagini intregi ,apoi caiete si mai apoi si-un blog.. Traia pur si inocent fiecare moment , se bucura de viata , de oameni , de momente . N-avea cunostinte . Traia si-atat ! Traia in propriul sau castel . Pe ea n-a invatat-o nimeni despre viata . S-a aruncat singura in valurile vietii si-a inotat prin fiecare val cautand mereu o poarta spre mal . Ce-i aia speranta ? S-a intrebat mereu , pana intr-o zi izbita la pamant . A cauta-o si-a gasit-o . Si-a invatat . Ca acolo unde este speranta este rai si ca acolo unde este seceta pot fi si roade , ca agatandu-te de speranta intr-un loc unde gasesti doar bezna poti gasi o raza de lumina . Ca zambetele se castiga , doar deschizandu-ti inima si impartasind . Nu I s-a spus ce-i fericirea , auzise doar ca-i ceva tare . „Ceva ce-ti zdruncina inima” spunea , un fel de sinonim cu iubirea. A inteles-o mai tarziu cand viata i-a fost presarata cu oameni minunati . Bineinteles, minunati doar in prima clipa , nu si in ultima . Pentru ca toti suntem minunati la inceput , nu-I asa? Suntem o noutate si dorim sa parem cei mai frumosi si buni , lasand cu totul de-oparte ceea ce parem a fi la sfarsit ; meschini si reci . Nu I s-a spus ca sosirea nu e fairplay cu parasirea si ca adiorile dor si lasa urme adanci , ruine prin suflet . Nu i s-a spus despre minciuna, lasitate , curaj si putere . Avea doar vise , vise mici . Cuvinte . Si-un castel .

A dobandit in timp si-a castigat maturitate. Si vise mari . Si cuvinte . Si pagini . Si un castel curat al inimii . Si zambete . Si fericire!

copilarie,caramele si bezele · Uncategorized

Copilarie,caramele si bezele

Mi-e dor , copilarie…
cand aveai gust a caramele si bezele
flori de cires si-a lacramioare ;
si-erai firava in intamplari
si-atat de tragica-n trairi..
cand alergai poteci intregi,
te imbatai adesea
doar mirosind bujorii desi
pe care-adesea ii culegeai
si asteptai pitita intr-un colt
numarai secundele : unu,doi..
doar ca sa-i sari in brate mamei
si s-o incanti cu un zambet
si cativa bujori .
Mi-e dor , copilarie
cand totul avea gust a frumusete
iar singurile lovituri
erau doar juliturile de bicicleta
cand doar singurul tau plans
era doar frica de-ntuneric .
iar fericirea o gaseai
in jocurile copilaresti
in florile bunicii , in basme , in povesti .
Augustamar · Uncategorized

Doua bezele si fericirea la doi

Si cerul era gri

si inotam amandoi

spre-un tarm al fericirii ,

cu flori ne incantam privirea

cutreieram campii intregi

priveam spre cer ca doi copii

speram sa gasim fericirea intr-un pom

sa innodam sperante .

si poate soarta avea sa ne poarte

impreuna spre o noua zi ;

castigam zambete cu fiecare pas

ne scaldam in razele soarelui

si parca totul avea gust a fericire si bezele .

Morfologie

Basme

Peste tot e ceață. Mă înconjoară cu aceeași furie cu care am închis telefonul. Din mine ar putea să răsune acum coruri întregi de cuvinte vulgare, dar nu pot decât să oftez. Îmi strâng paltonul cu grija celui care se simte la limita singurătății, la granița dintre lume și el însuși. Parcul pare mai pustiu, felinarele sunt înghețate în noapte și eu, eu mă așez pe o bancă la întâmplare. Niciodată nu m-am gândit că oamenii își spun minciunile cu zâmbetul pe buze și mâinile în buzunar. Am rămas așa, cu ochii privind, în spate e mamutul de clădire comunistă, greoaie și blurată de ceață. De undeva de sus, croncănește o cioară în căutare de cadavre. Mă gândesc că eu sunt viitoarea ei țintă. Fularul mă sugrumă, îl dau jos și simt frigul învelind corzile vocale în armuri de gheață. Parcă totul se prăbușește, lumea se simte mai închisă între clădirile castrate de viață. Am început să suferim din orice lucru, suntem mai sensibili la lumină și tindem să ne petrecem viața cupriși în noi. În special eu. Sau poate nu. Pe banca de lângă mine, un cerșetor urlă în disperare: „și totuși există iubire/și totuși există blestem”. Oamenii trec pe lângă el, îl privesc cu milă și pleacă mai departe. Niciun cuvânt, de parcă toți ar fi de acord cu nebunia omului ce spune adevărul.
În urechi, cuvintele lui mi s-au lipit de timpan. Îmi răsună în minte, modificându-mi gândurile cu ușurința cu care ea îmi risipește tristețea. Peste drum, o bătrână vinde flori. Mâinile îi sunt degerate, dar ea încă șade pe scaunul rupt de un picior și tace. Nu zice nimic, privește florile și plânge. Oameni și oameni. Cred că nu am mai clipit de 5 minute, ochii mi s-au umezit a frig și uscăciune. Prin buzunare, găsesc mărunțișuri, hârtii scrise și rupte, monezi și fleacuri de eleva. Și un pix. Ah, de aș avea agenda cu mine, aș încerca să înlănțui în ea lumea asta închisă în ceață. Arunc o privire la ceas, e timpul să plec, mâine voi bate recordul la zilele trăite. Sau zilele în care am supraviețuit. Trăite e prea mult spus, sună a forțare, o notă discordantă din muzica de Verdi. E iarnă și totuși nu e, mâinile îmi tremură a singurătate și oamenii tot nu se opresc să îmi asculte aburii smulși de dor.
Mă ridic ciudat, sprijinindu-mă absent de banca înscrisă cu litere grosolane: „Eu + Tu = Blestem”. Ființele astea au început să vadă relațiile ca pe un loc în care își elimină excesul de sentimente, de frustrări banale, de imagini văzute noapte de noapte, în același vis sfâșietor, când se aruncă unul în brațele celuilalt și se iubesc cu o nebunie morbidă.
Din mine pot răcni trâmbițe, pot geme tobe, pot bubui sunete de diavol râzând. Nu pot să spun altceva decât: „și totuși există iubire/și totuși există blestem”. Până la urmă, și Păunescu ăsta avea dreptate. Plec fluierând, mă întorc la blestemul meu trăit în fiecare noapte prin mesaje,
telefoane și cam atât. Poate mâine o să fie senin. Poate nu. Dar sper.

Morfologie · Uncategorized

Morfologie

Mi-am pus sufletul în borcan, dar asta după ce l-am spălat de fiecare suferinţă comisă. Am înfiletat capacul până când sticla, a refuzat să mai țipe a gol. Şiam că am o grămadă de timp acum,să-mi pun viața în ordine,să las fiecare scoică să cresteze peste amintiri ultime cuvinte aruncate sub valuri.
Sufletul meu putrezește la soare, în razele soarelui. Am săpat în sufletul meu ca într-o stâncă. Vrând de fapt, să-mi sap un cuib şi rând pe rând în cuibul meu sa poposeasca diverse fiinţe. Vulturi au venit şi au plecat. Mi-au luat încrederea, m-au amăgit cu speranţe şi  m-au lăsat cu multe goluri. Au plecat. Am lăsat uşa deschisă. Şi ani la rând am aşteptat să se întoarcă. Soarele şi vântul mă priveau nestingheriţi.  Şi o tăcere adâncă mă-ngroazea. Am îngheţat în frigul iernii , căci uşa era încă deschisă  Licuricii au început să plângă ,coboară pe capac , leagă visul meu șchiop, iar el se sparge în două.Patru, opt ,șaisprezece ,treizeci şi două de celule topite..Îţi dau ție borcanul..Ţi-l dăruiesc şi nu oricum, cu un suflet gol. Am rămas fără nimic. Privesc acum sobru cafeaua din cana roşie de pe masă. Culoare cănii, acel roşu aprins. Acel roşu ca para focului..parcă îmi simt sângele din inimă pompând de fiecare dată când privirea mi se intersectează spre cană.Mă simt învinsă și reciclez întruna sângele , pozele mă absorb în timp. Am fost acolo,ştiu fiecare bucată din trecut. Clișeele mi se par cuvinte și lucruri și imagini mari. Ianuarie va cunoaște primul om închis într-un borcan. Doi ochi triști, două buze uscate, două mâini reci și-o inimă frântă. Doar atât mi-a mai rămas. Şi un suflet gol , închis intr-un borcan.

Uncategorized

Despre singuratate si alti demoni

Singurătatea macină oase.

Când se frânge iubirea e ca şi cum înnebunesc, ori sunt hipnotizată; zile întregi, săptămâni, tot ce pot să fac e să mă holbez în gol, în vid, ca-ntr-un abis.
Mă uit la lume – goală.
Mă uit la mine – goală.
Dacă privesc oglinda, pe mine mă priveşte înapoi un fel de fantomă.
Pare speriată.
Pare obosită. Pare că a cunoscut disperarea, dar că acum cunoaşte doar neantul. Pare vlăguită, stoarsă, ştearsă. Pare că a trecut infinitul de când a sperat ultima dată. Pare sătulă.
Pare că mă întreabă cum am putut să-i fac asta iar mie aproape că-mi vine să-i cad în genunchi şi să-i explic că n-am putut să controlez, că n-a depins numai de mine, să-i cer iertare pentru că goliciunea nu-şi cere, şi nici ura rămasă din iubire.
Nu văd altceva afară de lumină oarbă, moartă. Nu aud altceva afară de zgomot alb, gol.
Pe final mă prăbuşesc şi cad într-un bocet jalnic, amar ca veninul de şarpe. Podeaua se crapă şi cad în abisul pe care l-am contemplat încă de la început. Mă înmoi şi mă descompun, ca un cadavru, şi mă răcesc. Materia mi se frânge şi continui să plâng până ce din mine nu mai rămâne nici praf.
Apoi iubirea se întoarce şi nu mai arată niciodată la fel.
Are piele de reptilă şi ochi de gorgonă şi nu mai şopteşte, ci tace sau urlă, şi toate astea le ştiu doar eu; restul lumii e oarbă la ele, restul lumii nu l-a iubit atât.
Şi totuşi stau şi strâng creatura la piept şi tac, şi-n mine mă-ntreb ce dracu’ a făcut cu inima mea de nu mai simte nimic, de n-o mai iubeşte, şi ea în timpul ăsta-i convinsă că încă o face.

Copilari,caramele si bezele

Octombrie se face vinovat

Si totusi hai sa vorbim despre viata. Hai sa dezbatem fiecare poezie si sa disecam in 4 fiecare cuvant.  Hai sa nu mai functionam pe click-uri. Cum ca asta ar trebui sa fac sau eu stiu, voi face asta! Hai sa… Să expirăm oboseala și grijile și să inspirăm din nou visurile, oamenii dragi, micile bucurii pe care le avem. Hai sa ne rezervam un timp doar pentru noi, sa oprim framantarile pentru cat de aiurea ne sta rochia asta si e vineri seara, iar tot ce vezi e o imagine schimonosita, afara e urat si ploua si telefonul iti suna si parca ai vrea sa opresti totul si sa te faci mic in fotoliu si sa ramai doar tu, popcornul si telenovelele de pe acasa. Dar viata nu-i asa. Nu-i toata o drama si fuga de-a pleca spre oriunde-i mai bine.

M-am construit pe momente si am ramas setata pe ele. Replici aranjate frumos si spuse in momentul perfect. Mi-e ca m-am obisnuit cu fugitul si-mi sta bine, adesea confuzia . Am mers prin munţi legată la ochi şi dacă mi-aş pune în cap, aş reuşi să dresez un tigru… şi tot aş fi praf la iubire!

Calitati? Carismatica si mereu surprinzatoare (n-o zic eu, o spun si zodiile) ! Defecte? In mod cert, iubirea! Arunc cu ea in mii de parti pana ma sfasii in doua. Faptul ca-s o fire impulsiva si vulcanica. Nu ca as fi vreo fire rece, desi par, in esenta lucrurile sunt total diferite . De la temperamentul vulcanic pot fi omul cel mai calm de pe pamant, atunci cand vine vorba de a asculta. Brusc, toate semnele cum c-as bate spre un temperament sangvinic dispar si uit si ca acum o ora m-ai dezamagit , apoi vad cum stai intr-un colt pitit si plangi si tot resentimentul dispare si e loc numai pentru iubire si ascultare. Nu stiu daca o fi un defect sau o calitate, dar l-as incadra intre. Dar mereu am crezut ca iubirea si pretenia se pupa. Dar nu asa, usurel, ci intr-un mod indispensabil .

Mi-e marea departe si simt c-o sa ma innec totusi.

Uncategorized

:)

Amintirile rănesc şi ucid. Ele te strâng de gât în miezul nopţii şi te seacă de lacrimi dimineaţa. Îţi intră în ochi, le simţi prin vene şi îţi tremură în glas. Sunt rele şi egoiste. Vor să le ţii în braţe în fiecare moment şi de vei îndrăzni să te împotriveşti se vor întoarce mai puternice ca niciodată.

Amintirile urlă şi ţipă. Le vei auzi mereu indiferent de oră, oricât de devreme sau de târziu va fi. Ele nu poartă ceas. Vor apărea în vise şi vei vrea să le retrăieşti. Nu poartă mănuşi şi nici măşti. Nu le pasă dacă vor lăsa urme după ce au înjunghiat suflete.Nu le pasă de consecinţe, de urmări. Nu le pasă dacă le vei recunoaşte şi le vei da în vileag planul.Te urmăresc pas cu pas, te simt şi te citesc, iar atunci când o rană ţi se va deschide vor avea grijă să-ţi arunce sare pe ea.

Amintirile sunt mincinoase şi confuze.Te provoacă să le creezi (măcar atât să poţi să faci). Te arunci în gol fără să ştii unde vei ajunge şi în ale cui braţe vei cădea, dar ele îţi vor aduce aminte fiecare detaliu.Vei ajunge la un moment dat să-ţi doreşti să le dai altă formă, să le schimbi, să le faci mai bune, mai frumoase, dar ele, orgolioase, îţi vor da câteva palme să te trezeşti. Ele nu se mai schimbă niciodată .

Amintirile sunt frumoase şi unice. Sunt singurele care te mai pot duce prin locuri de mult apuse, pe drumurile iubirilor de mult întunecate. Te vor lăsa să mângâi chipuri pe care nu le mai poţi simţi în prezent. Vei putea să ştergi lacrimi pe care nu le-ai putut şterge, vei putea iubi persoane pe care nu ai avut ocazia să le iubeşti.

Vei avea puterea să zâmbeşti când îţi vei aduce aminte cât de fericit erai atunci sau vei începe să-ţi ştergi lacrimile la gândul că nu mai eşti la fel de fericit?

Amintirile se nasc…dar nu mai mor. Vor trăi în tine şi prin tine. Pe unele vei vrea să le omori chiar în momentul în care se vor naşte, fără nicio remuşcare. Pe altele le vei ţine cât mai aproape de inimă, pentru cât mai mult timp. Vor exista şi unele pe care nu vrei să le îmbraci în amintiri… pentru că ceea ce devine amintire nu va mai apărea niciodată gol şi pur în faţa ta. Unele îţi vor zâmbi, iar altele te vor ucide cu sânge rece. Cele mai multe se vor strânge într-un colţ şi vei uita de ele, se vor prăfui, se vor învechi. Cele mai frumoase amintiri sunt cele pe care încă nu ai apucat să le descoperi. Îţi vor face cu ochiul acum, diseară, maine. Îţi vor pune piedici chiar dacă plouă sau va fi soare.Vor avea chipul fetei cu ochii caprui sau chipul băiatului cu ochii verzi. Vor avea miros de portocală sau vor dansa pe melodia ta preferată. Multe te vor iubi, te vor îndrăgi şi te vor lăsa şi pe tine să le iubeşti, dar altele vor fi rele,meschine.

Ai grijă ce amintiri îţi faci. Amintirile de azi vor fi amintirile care mâine te vor face să zâmbeşti sau să plângi, să iubeşti sau să compatimesti.