Uncategorized

Bucureşti, unde-mi eşti?

Herăstrău. Locul în care te pierzi. Prin simplitatea detaliilor din decor. Printr-un tumult de agitație şi oameni. Locul în care îți faci loc printre gânduri şi te reorientezi.

Mă gândeam să-mi număr orele făcute cu maşina şi să fac din toate momentele o întreagă contabilitate. De la număratul bonurilor din portofel, locul prea mic din stânga, aerul condiționat prea stresant şi totuşi discuții bruşte.

Artă, teatru, Sienkiewicz şi poate un cer fără nori.

Multe planuri de viitor şi gândul confuz despre Păunescu care-mi şoptea ferm :

„şi totuşi există iubire şi totuşi există blestem”.

Şi totuşi să mai cred? Şi totuşi să mai sper?

Încredere fără credinţă. Un sfert de secundă e tot ce am. Ne-am născut cu fricile în noi. Cum o să ne fie, altfel?

img-20180625-wa0000805499257.jpg

Adună-mi gândurile răscolite în ecou şi închide-le să nu se audă din nou.

Mi-am pus frica de pierdere în cui şi-am zis că îmi iau un animal de companie.

Reclame
Uncategorized

Apa din visele mele

E straniu și absurd cum ne mințim lucizi. Că viața e un bulz de dorințe. Gata de îndeplinit.

Ar fi bine sa rămân în timp, îmi spun. Un an sau șase. Ca să-mi zidesc din suflet. Un vis și un blestem și să stropesc pe un obraz de lut că suntem cuvinte nerostite. Și-o întreagă omenire.

Să mă așez cum fac mereu, lângă copii ca mine.

Dar tu să faci, te rog, un om din mine.

 

Într-un banal vis de-al meu, când eram mică voiam să ajung florăreasă. Acum vreau să fiu mică și mi-am făcut o colecție de flori uscate, în speranța că nu o să mai cresc.

Mereu am crezut că sunt o anume persoană, dar nu am rămas niciodată ea. De aceea privesc oamenii și lucrurile şi zic: mai vedem noi. Din fericire.

Râd când observ nevoia celor din jur de a-i idealiza pe alţii, nevoia lor de eroi şi nevoia de oameni care să fi reuşit ce n-au reuşit ei. Vor să se reflecte în ceilalţi aşa cum îşi imaginează în auto-mitologia lor că sunt ei însuşi. Vor să trăiască într-un vis în care să li se zică tot ce vor să audă.

Dar eu sunt apă. Și visele mele se revarsă odată cu trecerea timpului. Accept curgerea mea și nu țin nimic. Nu mai încerc să țin nimic.

Sunt apă.

Uncategorized

Apus pe suflet

Uneori e numai soare-n mine

din  când în când,

mă transform basm

în  viața mea,

alteori n-am aripile,

întinse spre iubire.

 

fărâme de suflet și

cioburi de soare,

le strâng la apus.

 

 

Ce bine ca m-am întâlnit cu tine aici

si liniștea care s-a lăsat odată cu privirea;

m-ai făcut să nu stau locului

si uneori mi-e frică de oameni, de mine mi-e cel mai frică.

 

Păstrez ce-a rămas în inimă.

Mă tem.

 

 

Uncategorized

Mugur de amurg

E atâta liniște.

Și acum e cerul!

Uite socul, și el privește lumea din jur.

În asemenea clipe, ți se pare că și copacii înțeleg tot, numai că nu pot vorbi, exact așa, ca noi. Și de-odată simți foarte acut că, de fapt, gândurile și cuvintele sunt făcute din aceeași esență ca vâlvătaia asta a amurgului sau că sunt aceeași vâlvătaie, însă reflectată chiar în balta aceea.

Pe fereastra de deasupra capului se vede cerul plin de stele. Și calea Lactee taie cerul pieziș. Știi că seamănă cu o fracție uriașă? La numărător se află o jumătate de univers, iar la numitor cealaltă jumătate.

Am urât mereu fracțiile astea, cifre la pătrat, la cub, nu știu ce rădăcini. Toate acestea sunt atât de imateriale, de neimaginat, chiar că nu ai de ce apuca. Și cum poți să pricepi ce e minus? Cum vine asta, minus fereastră? Nu dispare nicăieri. Nici ceea ce e dincolo de ea.

Sau minus eu?

Așa ceva nu există.

De fapt, sunt omul  a ceea ce poate fi atins. Ca într-o cărticică ce mi-o dădea tata în copilărie, înainte de culcare. Era despre tot felul de oameni. Erau oameni care tot timpul se luptau cu cocorii. Erau oameni cu un picior, cu care se deplasau iute și cu o talpă așa de mare, că se adăposteau în umbra largă a ei de arșița soarelui.

Uite, povestea asta e și despre mine.

 

Uncategorized

Povești de ducă

Am o mare pasiune pentru orice înseamnă medieval, centre vechi, cetăţi, străduţe întortocheate, înguste şi musai pietruite. Până să ajung în Sighișoara n-am știut cum e să iei culorile și să schițezi un tumult de povești cu și despre oameni. Încercarea mi-a fost să vizitez 3 orașe diferite, dar aproape la fel prin culorile surprinse. Am ascultat atâtea povești și-am rămas fascinată de simplitatea oamenilor și de cât de tare poți să râzi într-o noapte. Am scris mai jos unele dintre puținele lucruri care mi s-au întâmplat.

1.  Despre cum e să te pierzi în cea mai îngustă stradă din Brașov. Cum să cânți Nebun de alb și să-nveți să cânți și la vioară. Cum să te plimbi noaptea prin tot Brașovul de nebun, doar cu o limonadă și să nu oboșești.

2. Vinul la 3 dimineața de pe Taverna( un restaurant din centrul Brașovului) și un nene care cântă la vioară sunt cele mai bune lucruri. Aici poți afla povești cu și despre acest domn care e dornic mereu să-ți mărturisească ceva. Cum te-a prins că vrei să-ți cânte și-ați fredonat amândoi nebun de alb.

2. Liftul din hotelul Coroana nu-i o soluție bună, așa că dacă ajungeți acolo nu luați liftul, căci chiar și la etajul 1 poți rămâne blocat.

3. Poți întâlni niște chelneri extraordinari, ba chiar poți face selecție din ei și să-i aranjezi într-un top. Unul e domnul amabil și respectuos care e dispus să te întrebe necontenit dacă este vreo problemă. Apoi mai e tipul chelnerului petrecăreț care-ți aduce mâncarea în pași de dans și care sigur te-ar scoate la un dans latino, ori precis a-ți putea face măcar un selfie. Chelnerul serios și pragmatic care e foarte atent la detalii și-ți urmărește fiecare mișcare de la geamul bucătăriei. Fiecare într-un stil mai comic.

4. Syndicat Gourmet. Restaurantul cu care se mândresc cei din Sibiu, cu ideea că cine mai vrea să mănânce într-un loc mișto. Eu sunt o fată simplă și când mă apucă, ascult mult hip-hop, dar mereu cer mult de la localuri și ajung să comentez până și băile lor. Syndicat Gourmet e mișto, design și de rochie elegantă și de blugi.

Muzică pe vinil. Vin. Mâncare bună.

5. Tâmpa.

Am privit cu nostalgie spre Tâmpa, unde acum aproape 2 ani am urcat şi ne-am clătit ochii cu priveliştea Braşovului văzut de sus. Ruptă de oboseală, când am ajuns sus, totul era iertat. Mi-a adus sentimentul de dor și imaginea cu mine de acum un an când urcam pe Rarău. Foarte isterică și credeam că nu se mai termină. Dar nimic nu se compară cu liniștea din umbra unor munți!

Un tip simpatic cu ochi verzi e mereu acolo și-aproape că te obligă cu privirea să faci o poză. Ironic, te lași păcălită. Cine ar fi zis că ochii nu contează!

6. Luna e cea mai frumoasă de privit din Piața Sfatului. Din orice colț ai privi, o zărești. Și totul e atât de frumos pe lângă luminile colorate din oraș.

7. Dacă vreți să vă delectați cu ceva bun, Coffeol e mereu acolo, într-un colț. Nu, nu, e pe principiul ieftin și bun. Dar au o înghețată care e leac pentru fericire. Te face, cum am spune noi, moldovenii ” să-ți plouă în gură „. În meniu o găsiți how to save your happiness.

8. Grădina zoologică din Sibiu. Deși nu este printre cele mai cunoscute, au un parc super fain, chiar și un lac unde te poți plimba cu barca pe lângă miile de specii de animale. Nu uita să-ți cumperi nachos și să stai la povești pe o bancă lângă marginea lacului. Niște bobocei de rață vor fi tare încântați. Alături vei găsi un magazin cu înghețată care te duce cu gândul la familia Flinstone, desenul copilăriei prin stilul său.

9. Sighișoara e într-adevăr un oraș al culorilor, al trăirilor pure și vii. Oamenii sunt extrem de politicoși și simpli. Acolo totul e tradițional. De la mâncare până la case. Din turnul cu ceas ai o priveliște superbă, iar când cobori poți închiria o bicicletă și poți admira orașul astfel. La fiecare casă gășești cel puțin un trandafir sau un bujor. E musai, Sighișoara e un oraș al culorilor și al florilor!

10. Dacă treci prin Sighișoara încearcă cafeaua în patru straturi.

Îmi place mult aici. E liniște, e bine și cald. Mă întind pe terasă și absorb fiecare poveste și uit toate știrile cum că oamenii se omoară și mor de foame. Aceste 3 orașe sunt locul în care toți vin și uită de tot răul. Varsă totul și acumulează trăiri noi. E un sentiment plăcut ce te încearcă.

Norocul ne-a fost să prindem și un festival, Street Food. Jocuri de lumini, muzică de la jazz la trap și tot felul. De mâncare nu mai spun, ai o varietate de burgeri și curiozitatea te încearcă. Dintr-o dată uiți de kilograme în plus și-ți dai un restart.

Sibiul, o întruchipare a unor citate, picturi celebre. O lume feerică sub un oraș al poeziei în culori. Sibiu mi s-a părut un oraș boem, poate unde am făcut cunoștință cu el pe o vreme capricioasă, care te predispune la romantism și visare. Chiar dacă cerul era cenușiu, am putut vedea un oraş colorat cu case care îți fac cu ochiul la propriu prin acoperișurile lor. Aproape că este un oraș artistic, presărat cu tablouri vii la tot pasul…

Așa că dacă ai drum, fă-ți bagajul. Pune-ți ochelarii și o pălărie, pentru că aceste orașe cer mult soare. Și dă start aventurii.

Uncategorized

De drag. De soare. De cald.

Puțin alandala. Puțin somn. Puțin nisip în păr.

Un zâmbet, doi ochi, o șuviță rebelă și un chip bătut de lumina soarelui în mai, aia mi-a fost ca să-mi iei tot ce am avut mai bun. Despre un timp care a fost al nostru și despre neajunsul orelor.

Poate că nu există nu pot, ci doar un frumos ambalat nu vreau. Care țipă tare să fie lăsat. Poate e vorba despre un compromis, un pact pe care trebuie să-l faci cu tine însăți ca să-ți meargă bine. Un timp frumos, lipit cu fundă care sună a greșeli acceptate. Despre cum te-ai pierdut când ploua. Într-o seară de mână cu melodiile lui Bosquito și-ai rămas așa, privind spre soare într-un parc. Era mai frig decât mă așteptam așa că zâmbeam ca să mă incălzesc. Și parcă toți copacii-ți par niște helogrife pe care ai vrea să le înțelegi. Mai crezi că undeva adânc, au și ei o poveste așa, în felul lor.

Nespusă, neștiută.

Realitatea e alta, că te-ai schimbat și nu-i culoarea părului. Dar cumva, ai slăbit cam mult, deși te-ai înecat în ciocolată și nu-ti explici. Ai dat o fugă printre concursuri și orașe noi și ești cât pe ce să-ți bifezi toate aspirațiile. Parcă-ți place mai mult la munte acum, iar Nietzsche are ceva în stilul său de scriere.

Iluzia e că erai bine, dar cumva, pământul ți-a fugit de sub picioare. Te consolezi cu sezonul florilor, așa că fugi spre bătrânica de la colț și-o rogi să-ți aleagă cei mai frumoși bujori.

Și într-o zi, lipa-lipa. Cu soarele la spinare și inima-n băț ai pornit rătăcită.

Uncategorized

În absența sunetelor

Suntem și devenim ceea ce gândim, rostim și acționăm în spatele sunetelor, vibrațiilor, energiilor vitale care formează un cuvântOri de câte ori rostesc cuvântul viață percep în minte o multitudine de sunete. Ea e construită din multă mișcare, din spontan și simplitate. O viață în absența sunetelor este precum o frumuseţe fără melancolie. Când ni se pare că timpul își pierde din ore și clipe, atunci plutim departe, încotro ne zboară visul și avem tendința de a ne piti în brațele sunetelor armonioase. Imaginați-vă pentru câteva secunde povestea unei lumi în care sunetul e doar un canal al necesităților. O lume cu gust, miros, atingere, sentiment, artă, atenție, agitație, haos. Însă o lume tăcută care-și șoptește tainic existența. Sunetul este unul dintre cele mai puternice mijloace de expresie. E o explozie a simțurilor, în care povestea ființei umane este redată la intensitate maximă, dependentă de jocul sunetelor. Acesta izvorăște din creație și se pliază pe sufletul omului. Cât de fragili suntem în brațele sunetelor. Cât de sensibili, de joviali. Cât de tăcuți și prinși în reverii.

Sunetul, îl ascultăm zilnic voluntar sau involutar pe stradă, la şcoală, la birou sau acasă; ne place sau ne provoacă un sentiment de repulsie; de cele mai multe ori, îi acordăm mai mult timp decât rugăciunii sau lecturii – este el, sunetul nostru sau al altora, şi fără să vrem, ne pătrunde adesea în minte şi ne influenţează comportamentul sau stările de moment. Oamenii au tendința de a se lăsa vrăjiți de armonia sunetelor scoase de instrumente şi de voci omeneşti încât uită să caute și să descopere efectul acestora asupra sufletului şi care este spiritul lor. Acesta te poate scoate de sub presiunea acumulată peste zi şi îți poate imprima un tonus optimist.

V-ați imaginat vreodată cum ar arăta o lume fără cuvinte? O lume în care sunetele se reprezintă doar pe ele însele, fără a mai purta povara “comunicării”. Pentru că, în fapt, ce comunicăm cu adevărat? Ce spunem cu adevărat important despre trăirile noastre, și nu despre viețuirile noastre, ce spunem cu adevărat despre ce simțim, și nu despre ce ni se pare că am simțit? V-ați întrebat vreodată ce ar putea reprezenta un sunet descotorisit de simbolismul pe care i-l acordăm? O lume fără de cuvinte. Dar cu o mulțime de întrebări. O lume pe care am încetat să o mai auzim. Iarna n-a mai venit şi afară şi înăuntrul (inimii) am rămas parcă într-un anotimp de tranziţie. O viață în absența sunetelor este grea și suferindă. Am deveni cu toții taciturni, haotici, prea plini de noi, fără nicio portiță spre escaparea liniștii interioare.  Ne-am priva de multe plăceri subtile ale vieţii precum cântecul păsării, sunetul ploii, al vântului, al paşilor, al instrumentelor. Am fi sufocați de atâta tăcere. E adevărat că este plăcut să te retragi în linişte, departe de agitaţie, pentru a rămâne doar tu cu tine însuţi, dar pentru o perioadă lungă ar duce la depresie. Şi aici îmi place să fac din când in când câte un exerciţiu de auz: să mă concentrez să detectez toate sunetele din jurul meu.

Dacă „timpul este mărginit de eternitate”, atunci muzica, „timp sonor”, cum a fost definită, este mărginită de tăcere, echivalentul în sunet al eternității. Sunetul se naște din tăcere, ni se dezvăluie treptat, se împlinește în timp și se stinge din nou, în tăcere. Ea continuă să mai trăiască o vreme în noi, în memoria noastră, în sufletele noastre, în conștiința noastră .În absolut, liniștea și zgomotul nu există. Există într-o opoziție bizară, care le ține legate pe veci: liniștea e absența sunetului, iar granița dintre sunet și zgomot e relativă și delicată. Există liniște în muzică, literatură, film, oratorie și altele. Liniștea e sacră și scumpă, deci. Zgomotul ne face rău, dar nici absența lui completă nu ne priește.

În luna mai explorăm teritoriul dintre liniște vs. zgomot, prin încăperi izolate fonic, dans pe liniște și locuri unde fugim să ne apărăm de sunete nedorite. Căutăm granița dintre sunet și zgomot, dintre liniște și izolare și explorăm cum se întâlnesc pe hotarul acesta spațiul, corpul, percepția și memoria. Muzica e refugiu, refulare, mângâiere, ea ne apropie, ne amintește constant cum este să simți, să fii tu, dezbrăcat de convenții și prejudecăți. Să prestestezi în omul simplu ce nu a uitat să fie copil încă. Sunetul dă suflet universului,aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereții. Însuși el reprezintă o esență ce înalță sufletul către tot ce este bun și frumos.

Morfologie

Introspectiv

Îndrăznesc să cred că lucrurile cele mai frumoase le primim pe neașteptate, într-o seară pe balcon când te-ai pierdut vorbind cu luna înlănțuindu-i idei și aspirații. O mare de vise. Un copil frumos ce se naște din dorința de a evada din propria fire. Te ridici ușor pe vârfuri și-ți promiți infinitul din părul tău, acum negru.

Ce vezi, auzi, simți. Ce guști, crezi, susții și ce te mai doare din când în când. Prostii în principiu. Uneori îți iei lumea în cap și faci pe egoista, ori fugi undeva. Iar când se adună multe, multe tare, îți scrii gândurile aici.

Ai primăvară mereu în suflet și când te apucă melancolia, cerul din teatrul Bacovia te încălzește (trebuie să ajungi să-l vezi măcar odată) . Iubirea care ți-a rămas la nenea ce picta pe pânză bujori și lilieci. Și gândul furat de sintagma italienilor  ” Tutti i nodi vengono al pettine „.

Ai cochetat puțin cu dezbaterile și-ai zis că nu e pont, prea multe limite, criterii și nu-ți ajunge timpul să mai zbori. Teatrul și lecțiile de pian le-ai îngropat într-un oraș și câteodată iei cheia și te întorci. Ai luat tot ce e mai bun din el și-ai zis că nu-i de tine, că speri la mai mult. Cel mai bine te-ai simțit atunci când într-o bancă ți s-a spus „văd atâtea lucruri în tine și click-ul ce-mi trebuia”. 3 ani de înot, 2 de atletism și unul în joacă de canto să vezi cam ce mai poți. Le-ai încercat pe toate până ai descoperit că oamenii-ți plac atât de mult încât naști o dorință de a îi înțelege mai bine, așa că ai desenat pe-o foaie în grădină, un pom care tot dă roade. Mai jos ai desenat un om. Ți-ai spus în joacă  c-o să fii ” un fel de Superman care se așează pe-un scaun și salvează oamenii zâmbind „. De aici ți-ai văzut viitorul în psihologie.

Te-ai oprit, stai într-un colț și zâmbești printre limonade prea dulci de la lumina dintre noi și rujuri scumpe. Și amintiri.

Așa că acum cauți să regăsești sentimentul. Te cauți în orașe de suflet, localuri vechi rustice, cărți și biblioteci întregi. Marea. Valurile. Și răsăritul pe care ți-ai promis c-o să le revezi din nou.

Uncategorized

De-o vreme

Când te apucă brusc

dorul de ducă

vrei să pleci în haiducie, zici

iei cuvintele

și le arunci în mare

efect al pietrei filosofale;

 

– emoția n-o simți

o lași să treacă,

și pe-deasupra,

ești din ce în ce mai cultivată –

 

Ai un etalon de vise

şi trăiri

pe care-ncerci să le cuprinzi

într-o gară, îndepărtându-te

de balamucul marilor iubiri

în care nu mai dai crezare

şi parcă toate,

de comun acord,

au întins o plasă mare

cu ochiuri mici, albaştri

mai bine zis negri,

căprui ori verzi

tot curcubeul ochilor;

 

Iar tu continui să fii

orb fericit

până când memoria

ți se va şterge

precum creta

în ploaie.

 

 

Morfologie

De moment.

Stropi de cafea

Înșelați de propriul instinct

Căzuți alene pe foaie

Schițând figurine,

Au o nostalgie

Pe care numai secundele

Sparte de timp

Le pot înțelege

Și vara care s-a pierdut odată cu ele

Imprimată viguros, în glasuri,

În nonculori aprinse.

 

Spune-mi , o să mai vii?

O să-mi mai fii?

Adiere, vânt

Poate chiar dor și…

Suflet ce scormonești

Fără de-nceput, fără de sfârșit

Ca într-un exercițiu de înviorare

Spre pașii ascuțiți ai trecutului

Curgând către vieți

Aceeași  deziluzie care se abate

Căci prea repede

Timpul trece…

Uncategorized

E aprilie și într-un colț e totul frumos și bine. Mi-am luat cafeaua tare cu scorțișoară și m-am lăsat acoperită de toată căldura doborâtoare. Uneori îmi bătea tot soarele acesta în ochi și-aș fi putut jura că-i vara din nou și că aud valurile cum răsună. Pe plajă oamenii cum cântă pe acorduri de chitară. Nisipul puțin umed de la ploaia din noi. Privirea mea ce fuge spre toate străzile rătăcite. În amintirea mea sunt bine, nu mi-e frică de viitor și nici de planurile schițate. Râd cum tot trecutul mi se risipise și el cât așteptam verde la semafor. Și c-am ostenit prea mult în schimbare. Ai dat suficient de repede semne de oboseală. M-am agățat de încredere ca înecatul de firul de pai. Dar toate cele la care nu ştim să renunţăm la timp se răzbună cu vârf şi-ndesat. Am ispăşit toată dragostea şi toate iluziile pe care mi le-am făcut despre tine şi despre dragostea noastră.

E de înțeles că monotonia nu-i de mine, de la adunatul voluntarilor, la dezbateri. De la fugitul dintr-un oraș în altul. Cum ai spus într-o seară pe balcon „Ți-e dor” și-ai plecat. Am ajuns din nou în orașul unde am crescut. Iau autobuzul și privesc aceleași lucruri pe drumul spre casă. Sau vechea casă. Bacăul pare să nu se fi schimbat deloc de când eram copil: vechile case senioriale se încăpățănează să dăinuie printre clădirile construite de câte un primar nebun care a descoperit „arhitectura nouă” odată la 3-4 ani.

De câte ori călătoresc îmi lipsesc toate astea. Prostul-gust, absența turnurilor mari din sticlă de oțel și a șoselelor expres, vikings-ul și poftele mici, Ateneul și concertele de pian, Cancicovul plin de flori cu aleile interminabile, arta plină, bătrâneii acrobați din Divertis, verile la Don Bosco, faimosul Stage, jocurile de foc, teatrul Bacovia și actorii. Inima din centru unde fiecare și-a înnodat speranțe într-un lacăt, crezând în timp. Ce fanatic. Rădăcinile copacilor stăpungând asfaltul trotuarelor publice cu misterioasele gărdulețe de lemn sub care se ivesc tot felul de ierburi, pentru că așa e „natura”… Un oraș diferit de toate celelalte care s-au modernizat și și-au pierdut farmecul.

Aici încă mai spunem bună ziua când ne încrucișăm pașii cu un necunoscut pe drum și la revedere când ieșim din magazin de unde am cumpărat o sticlă de apă minerală, chiar dacă nu avem intenția să mai revenim vreodată. Încă mai intrăm în vorbă cu străinii din autobuz, chiar dacă restul lumii crede că suntem discreți și rezervați. Aici lumea are un stil aparte. Ascuns în simplitate, spontan. Mai fericiți poate.

Acum după gusturi, ochilor mei mari gata mereu s-asculte, au absorbit fel de fel de povești. Bacăul rămâne un oraș superb unde apusul e cel mai frumos și foarte surprinzător din cafeneaua de la etajul 10 al unei bănci care-mi va rămâne mereu întipărit. Mai jos câteva imagini care surprind peisajele descrise.

 

#lifeishardkiddo

Et si tu n’existais pas

Au țesut cu mâinile o iubire şi ea i-a ucis şi i-a înlocuit cu alţii şi povestea s-a sfârşit aici. Fiecare țese cu ace diferite în părți diametral opuse. Abia te născuseşi și te înălțai în propria fericire.

Tu creşti în spatele poveştii. Eşti anexa dintre două spații goale, ai un ochi înfundat ce nu vede mai departe…de goluri. Trecutul ți-e ghid și nu-l lași deloc. Țip înfundat să te oprești, dar nu auzi și nu simți.

Nu ai frică pentru că frica era în poveste şi ea s-a sfârşit. Și nici speranță pentru că și ea s-a frânt în aripi de zbor alături, în poveste. Nu ai istorie și te ghidezi după un falnic sentiment de început, cauți mila și compasiunea, iar când nu le găsești iei acul și înțepi.

Ai vrea să mai găsești undeva un sentiment de milă, să te înlocuiască și pe tine. Să lase ochiul înfundat din care să mai curgă puțină compasiune. Și din fugitul ăsta prin care te tot agiți în lume ajungi acasă și nu te-așteaptă iarăși nimeni.

Din trupul meu fug şi cred c-am scăpat şi-alunec iar. În grozăvia care mă împarte. Între deciziile precare și caramelul ăsta din păr care mă tot ține. Între alergat și teorii; sensul mereu infidel. Între iubire şi moarte.

Uneori…Când oamenii sunt triști, simt emoțiile altfel. Se amplifică. Se sufocă cu ele. Și fac un tumult de povești. Pe care le schițează-n veci. În chipuri de copii. Cât aș vrea să mă vezi din nou, să mă crezi din nou, să râzi din nou. Să blochez cuvintele și să te fâstâcești că nu știi ce, de unde și cum a apărut liniștea asta și-a rămas aici.

Ce bine că-mi ești. Ce bine că mi-ai fost. Tu m-ai crescut puțin. Nu mai vorbesc așa mult și pe cât de mult îmi place să mă lipesc de oameni, aș vrea pe viitor să mă țină cineva în brațe mai asumat, mai conștient, mai mult.

Morfologie

Busturi de ceară și iluzia unui eu

Tastez în diminețile fără sens: din oglinzi în alte suprafețe reflectorizante te tot perinzi, și-i ceață afară, înmiresmată cu esența iernatică. Cobor bariere și înalț ziduri segregante până la stele – supergigantele de miere; regret că nu ne învață nimeni citirea vizuală.
Scobesc din text fragmente insinuante, vulnerare. Într-o cutie, toate promisiunile înnodate în ani și timp.

Nu am mai ascultat sunetul ploii pe ritmurile lui Schulberd, dar inima mea privește spre lună. Îi sorb energia, și, rând pe rând, se dezmembrează în busturi de ceară. Astăzi, îmi aduc aminte de toamna târzie ce mi-a lăsat flori arse, neatinse.

Dar mă gândesc că mâine începe o altă zi a universului ciobit. Credeam că pianul acesta m-a lovit în sunet, rezonând cu sufletul, dar nu. Se schimbă, se deformează în chitări, voci, tobe, nonșalante variații de tempo, de note înfingând în piept cuțite de argint și palme nevăzute.

Îmi place să cred că lumea aceasta e cuprinsă din atât de multe luminițe nevăzute, nedescoperite încă, și că sub fiecare eșec stă pitiă o portiță de ieșire, un colac de salvare la marginea malului. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Suntem atât de elevați și totuși, ne sfâșiem precum niște hiene. Alergăm într-o luptă continuă cu sinele și pierdem esențialul. Punem etichete și ne bazăm pe aparențe. Credem în destin, în ghicitori, în noroc mai mult decât în noi. Călătorim mult, dar fără vlagă. Am ajuns până la lună și înapoi, dar cu greu trecem strada pentru a face cunoștință cu noii vecini. Cucerim spațiul cosmic, dar nu și sufletele.

Ne ofilim pentru noi mofturi. Suntem tăcuți unul cu altul și ne închidem ca într-un bulb de ceapă. Dar adevărul oricât de relativ ar fi, concluzia rămâne aceeași; oamenii se schimbă. Norii se-ndepărtează, cerul e senin, dar în noi nu-i iarăși primăvară. Plănuim mai multe lucruri, dar realizăm mai puține. Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm. Este timpul fast-food-urilor și alimentației incorecte, oamenilor mari și sufletelor mici, profitului rapid și relațiilor dificile. Perioada în care tehnologia îți permite să primești o scrisoare și, în același timp, să o distribui sau să faci clic pe „delete”. În biblioteci cărțile prind aripi de pe rafturi așteptând poate, poate vor fi deschise măcar așa, de dragul prafului depus. Se discută tot mai puțin, iar punctul de vedere nu-i tocmai apreciat. Se organizează dezbateri, dar cine mai merge când telefonul e chiar lângă și-afară e frig și plouă? Toți aleargă, vor să ajungă undeva, vor să fie precum alții. Iar cea mai mare gafă a generației noi e că nu lasă viața să meargă de la sine, să fie totul frumos și natural.

Paradoxul vremurilor noastre este să avem o structură înaltă, dar o toleranță scăzută; autostrăzi largi, dar vederi înguste. Avem cea mai bună educație, dar mai puțină minte; cele mai bune cunoștințe, dar evaluăm situația din ce în ce mai rău. Avem mai mulți experți, dar mai multe probleme; cea mai bună medicină, dar o stare de sănătate mult mai rea. Cheltuim prea iresponsabil, râdem prea puțin, mergem prea repede, ne supărăm prea ușor, ne culcăm prea târziu, ne trezim prea devreme, citim prea puțin, privim prea mult televizorul și ne rugăm prea rar. Avem cerințe prea înalte, dar valoare redusă. Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des. Știm cum să supraviețuim, dar tot nu știm să trăim. Ne inspirăm din tipare eronate.

Adăugăm ani la viața umană, dar nu oferim viață anilor. Respirăm iubire, dar parcă tot mai multă ampatie răspândim. Și ar mai fi nevoie de cuvântul dragoste, simțind. 

Fă-ți timp pentru iubire, pentru comunicare și fă-ți timp pentru a fi capabil să împărtășești tot ce ai de spus. Pentru că, viața nu se măsoară în numărul de respirații, ci în momentele care-ți taie respirația.

Morfologie

Out of your mind

Iarna ne-a înghețat iubirea, a stins focul și a ieșit grăbit pe ușă. Ne-a sfâșiat în părți purtate de orgolii mâhnite și consoane dure. Când faci un pas înapoi și te uiți spre cum te-ai jucat alături de cuvinte și-ai rămas încălcită între compromisuri, să nu te dai asuprită.

Tu n-ai fost niciodată un om al cuvintelor. Fredonai Cargo stângaci și-ți legănai privirea. Niciodată sigur pe tine, dar mereu acolo. Apăreai de nicăieri, te întorceai iar și iar cu aluzii spre cuvântul noi. Te intrigai în ochii mei și liniștea cădea de-odată. Timpul mi te-a arunat în față, iar de încăpățânare țineam cu dinții. Să nu te-avânți, să nu crezi și să nu vezi. Să nu-mi promiți. Să nu-ți promiți. Te-am cunoscut prea repede și-n toată pseudo-maturitatea mea, în dorința de a avea vise mari, de a lăsa ceva mereu în urmă, totul s-a petrecut. Departe de toate astea, am rămas fiecare captivi într-un pahar gol fără cusur.  Iraționalul de sub mare. Și ochii ficși spre cel mai îndepărtat punct galactic.

tumblr_ow8kgo2ZsV1wxbbd6o1_500

Când eram mică culegeam toți bujorii din fața blocului și mă gândeam cum fericirea e atât de mică în palme și cum poți atinge soarele doar cu un zâmbet.  Râdeam că toate-s la fel şi oricum…Cine mai găsea drumul spre casă? Când toată culoarea era acolo, prin ochii mei?

Am ascultat atâtea povești, încât am uitat de a mea.  Aș vrea să fiu din nou copilul mic care uită unde și-a ascuns jucăriile, ori care după fiecare ceartă e alinat cu înghețată. Care pleacă mereu grăbit și râde când plouă. Să nu-mi fie frică să mă avânt în necunoscut, să nu mă sperie atât de mult timpul. Să fiu din nou copilul fără frici. Poate dacă am încerca a doua oară, greșelile nu s-ar mai comite, egourile proprii le-am lăsa departe. Am alerga spre un oraș nou și am rupe câte puțin cu seninătate din fericire. Dar inima mea e undeva departe și-a înghețat printre zăpada asta multă.

M-a lăsat când m-am grăbit să spun te iubesc și am ieșit fugind pe ușă, iar tu ai rămas blocat între răspunsuri. Când am jurat să nu pot crede din nou și când m-am aruncat din nou în față, sfâșiindu-mă.

E o senzație ciudată ce te încarcă, când totul sună a gol. Ești obligat să suporți durerea separării. Nu pe cea fizică, ci cea dintre suflete. Când încerci să dezlipești de pe inimă cuvânt cu cuvânt. Dar iubirea nu-i precum un  scotch, pe care odată uzat, îl desprinzi. Ampatia și iubirea vor rămâne acolo, și-ai să te pansezi cu decizii. Te legi la prima dezamăgire în iubire, la ultima îmbrățișare ce ai vrea să dăinuie.

Să ningă peste noi cu dor, zic…

Copilari,caramele si bezele

Pe umeri grei

 

Încrederea mi-era o formă mult prea bruscă, și câte odată nu știam nici ce fac. Cred că e cea mai clișeică îndoială pe care am avut-o. Să mai cred sau nu, s-o iau de la capăt, ori să-mi spun că încrederea aceasta e precum o groapă. Care te adâncește tot mai mult dac-o acorzi oricui, indiferent de gradul de apropiere.

Știi cum să zâmbești, cum să insiști până îți atingi scopul, cum să te lipești pe lângă oamenii care te pot ajuta să accezi în cercul restrâns al persoanelor importante. Știi cum să te impui și să-ți spui punctul de vedere bine ales. Ai părul în vânt și crezi că ochii căprui îți vor fi calea. Bei cafea, într-adevăr, ca un om mare pe balcon, dar plângi ca un copil când te topești în brațe. Nu stai locului niciodată și cauți necunoscutul în orice. Repausul nu-i de tine și te-ai lămurit și cu iubirea asta multă. Că devine amară odată ce complotezi cu gelozia și capriciile. Că-i doar o ață subțire. Și un contur schematic. Așa că te lipsești.

Nu vrei să pierzi gustul noutăților și confrunți subicte noi de dezbătut. Nu te dai în vânt după rutină, iar când ieși din ea te fructifici parcă. Vântul îți împarte părul în zeci de părți, iar tu zâmbești fără reflex. Te-nvârți printre copilării și du-te vino. Aiurită și cu capul în nori. Ca o Otilie mică și zăpăcită. Gălăgie. Dramatism. Lupte cu tine, simpatii. Nevoia asta multă de trăire. Ai glumițe fără sens și totuși atragi privirea într-un mod indispensabil. Poate e datorită râsului cu poftă, ori alunițele alea își lasă amprenta pe retină.

Tu n-aveai nume, călcai discretă peste scuze, cu un secret pe umeri, și unul întins pe buze.

Într-o agitație perpetuă tu cauți noutatea. Lașitatea oamenilor de a spune lucrurilor pe nume te intrigă. Goethe ar fi spus că nimic nu e mai înspăimântător ca ignoranţa activă. Ce-i drept, așa e. Tu cauți afectivitate și multă spontanitate. Atribui cuvintelor tale multă precizie și vrei să-și lase amprenta în mintea cuiva. Mereu am crezut că iubirea şi prietenia se pupă. Dar nu aşa uşurel, ci în mod indispensabil. Poate că asta-i sursa răspunsurilor.

Sunt mică și desenez ca să mă liniștesc. Nu sunt nelișnitită, dar uneori parcă-mi tot caut locul. Asta mă panichează și mă aiuresc tare. Așa că zâmbesc cât pot de tare și-i dau timpului timp, mă pitesc lângă cuvinte și ridic ochii spre cer. Așa cu toate ale lui e tare frumos.

 

 

 

#lifeishardkiddo

10 lucruri ce te țin mai bine în brațe

Când stai față în față cu tine, cu tot ce-ai fi putut să fii, cu tot ce-ai fost nu-ți cere scuze. Pentru că ai fi vrut să fii mai mult, ori să dai mai mult. Lasă-te purtat de val. Joacă-te alături de cuvintele astea multe, adunate în paragrafe, dansează cât poți, ține ritmul și nu te uita înapoi. Uneori e o formă bună de a te regăsi. Avem tendința de a o lua de la capăt, de a spune în sfârșit lucrurilor pe nume, de a ne dori o schimbare.

Și poate că înecatul cu ciocolată caldă, seriale prea multe nu fac decât să te afunde mai mult. Ia-ți curaj și ieși mai mult. Plimbă-te peste tot, cunoaște oameni noi. Dacă sunt câteva lucruri pe care le-am învățat de-a lungul lunilor, se regăsesc aici:

  1. Fă-ți mai mult timp pentru tine. Rupe din tot câte ceva. Trăiește și păstrează pentru tine mai multe amintiri. Avântă-te în fiecare activitate și desprinde-te odată de monotonia asta.
  2. Apropie-te mai tare de ai tăi. Povestește-le tot ce îți place, despre visuri și planuri. Despre cum planifici să-ți faci ziua. Despre cât de tare o să fie când o să iei diploma aia și-o să fugi spre alt oraș. Despre cât de tare o să-ți fie dor de ei atunci. Și cum borcănelul de zacuscă de la 250 km distanță îți va fi alinare.
  3. Atinge-ți idealurile. Ia un vis, așterne-l pe hârtie și fă tot posibilul să devină realitate. Doar nu renunța.
  4.  Nu te mai complace în decizii, în oameni inoportuni stilului și concepțiilor tale despre viață. Nu te împovăra cu oameni toxici. Ține mai mult în brațe oamenii dragi.
  5. Plimbă-te mai mult, oriunde. Încearcă lucruri noi, descoperă-le. Acceptă ieșirile spontane și nu-ți mai fă atâtea planuri despre ce va fi sau ce-o să faci. De multe ori dai greș astfel. Ieși mai mult ziua și de ce nu, și noaptea. Luna e așa frumoasă când ai alături de cine s-o privești. Și străzile pline și luminile ce pâlpâie ușor. Stai la un pahar de vin în noapte alături de prieteni și promite-ți c-ai să râzi mai mult. Fugi la fiecare concert ce-ți place și distrează-te.
  6. Spune orice ai în minte, afirmă-te, dar nu te deplasa din zona ta de confort prea mult. Renunță la etichete. Spune lucrurilor pe nume, fără chestii care te obosesc și te deprimă. Fără pereceri când n-ai chef. Doar tu, niște înghețată și ordine prin gânduri.
  7. Dacă ar fi s-o iau în ordine cronologică, cred că ăsta ar fi primul lucru necesar de afirmat; nu te mai focusa pe o singură persoană, nu mai acorda atâta încredere, acceptă trecutul așa cum este,  iartă și împacă-te pe tine. Iar dacă simți că locul tău nu-i acolo, fii puțin egoist și pleacă.
  8. Renunță la scuze. Fără prea multe justificări, fără ieșiri când n-ai chef, fără pretexte. Nu te chinui cu oameni care nu-ți aduc nicio bucurie, niciun click spre mai bine. Trăiește pentru tine odată. Învață să spui NU. Des și tare.
  9. Bea mai multă lămâie când simți că nu mai poți. Serios, ajută. Nu te mai lipi cu fundul prin cafenele doar pentru că-i mai cool așa. Plimbă-te prin parcuri, orașe diferite, orice doar plimbă-te. Încearcă chestii noi de prin fiecare loc. Mergi mai mult prin librării și citește. Orice. Nu doar romane din alea siropoase și polițiste. Mergi și spre alte genuri. Și-ți garantez c-o să-ți placă. O să prinzi mai mult valoarea cuvintelor și-ai să înveți cât  poate căntări un cuvânt. Și că uneori distruge mai mult decât o faptă. Și câtă presiune se pune în lume doar pe cuvinte…
  10.  Încearcă să fii punctuală. Fără scuze c-ai pierdut autobuzul, c-ai rămas blocată în trafic, că era roșu la semafor de vreo 2 minute, ori că ți-era prea foame și te-ai oprit. Ține la timpul tău și al celor de lângă tine. Aș spune că punctualitate e o valoare morală supremă, dar înainte de toate, timpul reprezintă însăși o valoare. Vei face atât de multe greșeli până la maturitate și uneori vei spune că așa ești tu și că lumea o să te accepte astfel.

În concluzie, fii copilul ăla mic din toate zilele, iubește-te mai mult pe tine, ia de la fiecare prof câte un sfat, citește mai mult și culege informații. Vei observa cum timpul trece pe lângă tine și de-odată, te-ai trezit mare și-ai început să plângi că ți-e dor. În bucătărie, ai tăi cu un tort și lumânărele ce nu se mai sting. Din nou, parcă vârsta de 18 ani dăinuie tot mai mult și te sperie. Nu-ți fie frică să ai visurile de mic copil, doar că, pe lângă ele să adaugi un strop de maturitate și precizie.

Empatizează cu oamenii, fii caldă în cuvinte și asigură-te că reprezinți o prezență placută. Ridică-te pe vârfuri și promiteți c-atingi cerul.

Morfologie

Fulgi pe obraz

Emoția ta mă face să tac. Sub greutatea cuvintelor. Tăcerea ta mă face să cred că nimic nu-ți mai este cunoscut. Și tot emoția ta mă face să cred că mă înșel despre tine. Dragostea a fost frumoasă. Am iubit fiecare parte din tine, modestia și felul simplu în care te bucurai. Ochii albaștri și zâmbetul pe care l-am adorat încă de când, vrăjită de melodia lui Cargo, ajunsesem să-i văd într-un mod mai familiar, mai aproape. Ți-am iubit defectele și niciodată viselor mele nu le-a fost teamă. C-ai să pleci, c-ai să rezumi totul doar la greșeala mea. C-ai să plutești în derivă printr-un oraș imens, c-ai să uiți sau mai degrabă, să vrei să uiți. Că vei lega toate promisiunile, că le vei face nod și-ai să le lași acolo. În zăpada asta. Iar ele, odată cu inima mea, vor îngheța. Ar trebui să se dea, în semn al păcii, decorații pentru marile războaie. Ca al nostru.

Necopți, vulnerabili, inocenți – cuvântul cel mai potrivit. Inocența e un cadou incomensurabil pe care viața ni-l oferă; este generoasă și te păcălește astfel încât totul este ceva credibil. Până și spiritul este mai liber, infinit de agitat și de hoinar, până și sentimentele și gândurile vin de-a valma. Problemele nu sunt atât de grave, puterea de a o lua de la capăt mereu ne caracterizează vitalitatea și spiritul.

Un post de radio se chinuie să rămână pe frecvență, iar eu mă chinui să rămân trează și să ascult un sublim rhythm and blues. Zborul ființei fără graniță mă obsedează pentru că el are loc numai atunci când ești inocent. Asta e condiția. Și linia ce se înalță de-asupra ei.

Cât de infinit ar trebui să-ți fie sufletul să mai poți crede că fulgii pot rămâne îngeri. Și cât de copil ar trebui să fii ca să-l lași să se așterne peste timp.Să ningă tot trecutul, și-apoi urmându-te în prezent, să reapară în palmă, pe vârful nasului, pe pleoape, pe suflet, tot ca niște îngeri. Și ei să nu se mai topească niciodată.

Iar fulgii cădeau din cer de parcă dirijau o orchestră! În plină sâmbătă, în plină zăpadă, în plină noapte cât de puțin îți trebuie să fii fericit! Fulgii continuă să se usuce pe soarele meu. Cerul din tine îngenunchează și-mi cere mâna să se ridice. Spune-mi cu zăpadă ce ți-am scris cu fum și, de nu se va produce avalanșă, vor rămâne infinitul din fulgul tău.

 

                                                                                                                                 Cu mult drag,

                                                                                                                                                 Laura

#lifeishardkiddo

Omul din spatele elevului

 

Omul din spatele elevului e un om simplu, muncește, învață, stochează idei și informații. Este receptiv, inteligent, îndemânatic și are o dorință profundă spre a cunoaște mai mult și spre a-și lărgi orizontul cunoașterii. Citește și întreabă, desprinde din fiecare informație câte o eventuală lecție. Se lasă surprins, încă e panicat de tezele lungi ce urmează. Se bucură de colectiv, își formează preferințe după materia ce-l atrage și pasionează mai mult. Își face bilanțuri și planuri pentru aspirațiile sale. Face calcule, se implică în proiecte și mai nou, ține discursuri. E încă speriat la auzul vreunui note mici sau chiar la auzul numelui, numărului de la catalog. Încă crede în ideea că nu notele reflectă inteligența, așa cum nici cantitatea nu reflectă calitatea. Fapt care nu-l împiedică să renunțe. Își face avânt și demonstrează prin exercițiu, consolidare și muncă contrariul. Visează spre ziua în care, îmbracat într-o robă, va ține în mână o diplomă și va fi mai fericit datorită eforturilor sale.

Elevul, simplu în mecanismul lui. Uneori foarte ocupat, extrem de ocupat, foarte rar “liber”. Se împarte în „timp liber” şi “timp ocupat”. În general, nu are timp. Nu vrea să piardă timpul. Foarte mult din viaţa lui se construieşte pe divizarea, programarea şi planificarea acestui “timp”. Când e deprimat, își cumpără ceva frumos și se alină că-i va trece. Mănâncă multă înghețată, vizionează filme, citește cărți de Dostoievscki, Lev Tolstoi, Fitzgerald și chiar Kafka. Sigur pe sine, el crede că lectura o să-i țină mai mult în brațe fericirea și o să-i îmbogățească lexicul. Și poate că într-o zi va salva lumea prin gândurile sale și va ieși din nivelul mediu. Învață să nu se mai complacă în decizii doar pentru că îi e frică că o să greșească. Ține la timp. Al său și-al tuturor. Găsește timp pentru el și nu se sperie de singurătate. Câte-odată e o formă bună de a îl aduce mai aproape de sine.

Elevul sau elevul modern, e cam autist şi singur uneori. Ca să uite asta, îşi îndreaptă privirea către lucruri frumoase, luminoase, flori, animale de casă, peisaje cu munţi, concursuri și activități extrașcolare pentru a-și demonstra că poate. Sau în alte cazuri, se dedică trup şi suflet unor cauze: să se distreze sau să schimbe lumea prin cunoștințe deprinse. Crede în schimbare, iar câte odată e un mic Peter-Pan plin de idei ce se avântă în dorința de mai bine.

Omul din spatele elevului modern când nu e deprimat, e harnic. Îşi pune deadline-uri, îşi dă termene, promite lucruri pe care nu le poate îndeplini şi apoi, cu o râvnă maximă, se pedepseşte că nu şi-a respectat promisiunile, şi intră din nou în semi-depresia aceea. Schimbarea pentru el se simte cel mai tare, nu când majoratul se apropie, ci când examenele îi bat la ușă. Îi e frică să aibe din nou visele de când era mic, ori pentru că sunt șanse să eșueze, ori din simplul motiv că dorințele i s-au schimbat cu anii. Visele i-au rămas undeva prin filtrul minții, dar odată reactualizate, noi aspirații i-au luat locul. Îi place ce face, învață, e ca un storcător de informații și niciodată nu se lasă până nu-și așterne visurile pe hârtie sau face ce face din inerție, comoditate, din dorința de a arăta că poate fi altfel? Acasă nu contează, pentru că deși îsi bea cafeaua ca un om mare, rămâne copilul mic din toate zilele. Se supune complexităților, temei societății în schimbare, își face avânt printre anturaje, adună totul și mai apoi, separă și distinge ce e bun și ce e mai puțin bun pentru el. Când apare vreo notă, e “panică”. Când nu e panică, şi dispare pericolul, simte o bucurie şi e recunoscător rezultatelor sale. Elevul este învăţat să reacţioneze emoţional la cifre. Încă de mic, se bucură dacă vede “10” şi îl apucă o durere incontestabilă de stomac dacă vede “4”. Aşa începe totul, lent şi cu picătură. După ce în clasa întâi învăţă să facă legătură între cifra 4 şi emoţia negativă, va fi mult mai uşor peste ani să reacţioneze emoţional pozitiv când probabil eforturile nu-i vor fi apreciate destul. Elevul îşi împarte timpul şi crede cu religiozitate în ceas. De la 8 la 14 merg la școală, de la 14 la 18 fac asta, apoi de la 18 la 22 asta. Face promisuni Divinității și își caută rostul. E un rezervor al cunoașterii.

Omul din spatele elevului e un om simplu, care la vârsta încă fragedă se simte puțin cam confuz, își caută locul, aleargă să umple multe căsuţe, eficient, aşa cum şi le-a stabilit, şi apoi cade mândru după ce le-a bifat pe toate. Dacă a bifat căsuţele e bine. Dacă nu le-a bifat, e panică. Omul acesta e ca o coajă care se poate desprinde, în spatele lui poate să mai fie ceva, altceva, ceva mai bogat şi de un million de ori mai semnificativ, ceva nou. La 17 ani se va zbate pentru adevăr și dreptate, se va contrazice, va vorbi prea mult și va spune că așa este el, în natura sa.Dar cine știe, dacă ar fi învățat mai repede, dacă ar fi deschis ochii și n-ar mai fi privit atât spre lună, ar fi aflat că noi ca oameni, tot ce avem e timp și oricât ar fi, tot nu e îndeajuns de mult. Reține că lumea este a ta atâta timp cât o vrei, cât o ceri. Cea mai mare prostie e să ai un dar și să nu-l folosești.

Uncategorized

Haos

Am luat un fluture în palme și i-am șoptit „fă-mi visele lumină” .

Iată-mă, din nou aici, mai fericită, poate. Golul ăsta din suflet mi l-am umplut când dintr-o data m-am trezit în noapte cu dorința de a mă stimula încât să nu-mi las aspirațiile pe coala albă alături, pe comodă. Parcă tot cerul și lumea erau ale mele. Mă tulbura și bucura până la extaz imaginea posibilei reușite.

Într-un gând de-al meu am făcut vânt reveriilor. Am jucat ping-pong cu aspirațiile. Dur. Le-am notat pe frigider folosind majuscule. Lângă, un mare „Poate”. Vorba aia, optimismul, cheia succesului. Looks great, n-are ce sa fie rău. Seara de seara pixuri, hârtie, bilețele colorate, texte, citate motivaționale chiar, spre făgăduiala c-o să meargă mai bine. A da, și mult snickers. Reclama aia mi-a mistuit rațiunea. „Hungry? Eat a snickers. „ Nu dormeam nopțile pentru că fugeam dintr-o parte în alta şi toate erau petreceri cu gândul că plecăm. Zilele devoram tot ce prindeam, asta până ce m-am oprit la cartea „De veghe în lanul de secară” . Ce-i drept. m-a lăsat cu un șir de întrebări. Definitorii pentru mine, ca și individ în contextul relațiilor sociale sau de ce nu, ca și membru al societății. Cartea este codată cu un izvor al mesajelor ascunse isteț sub pasaje aparent nesemnificative. Doar să ai atenția cu tine și să-i faci jocul.

Colacul de salvare mi-erau serialele, iar mintea mea ducea lupta contradictorie între a alege Lie to me ori Game of Thrones. Unde a fost filmat, câți bani s-au cheltuit, producția, geneza, prostii. Replica „hei, vreau și eu o peruca albă”. De ce Cal e obsedat de trăsăturile fizice. Ori dacă-i un fel de basm cu zmei (pe aici doar dragoni). Atât de tipic. Râd de mine. Pentru că da, am fost, sunt și voi fi înnebunită.

Winter is coming. Nono, Cal is coming. Bullshit.

Munceam atât de mult și eram un mic roboțel care stoca și prelucra informații zi de zi. Scriam eseuri, stabileam legături între percepții și limbaj, gândire și imaginație, personalitate și motivație și alte forme de genul. Prostii pentru unii, totul pentru mine însă. În fond, de asta mă lega totul. Simple legături informaționale cu mediul socio-cultural. Sunt un ansamblu ce funcționează după anumite principii, click-uri, piatră, foarfece, hârtie. Tumult al dorințelor. Atunci când îmi propun ceva, traversatul munților mi se pare o formă prea ușoară pentru nerealizarea visurilor mele.

9,60 la olimpiadă și-mi frunzăresc dorințe infinite. Mai bine, mai bine o să fie! O bulină albă pentru mine în următoarea etapă.

Sfat: ia-ți un vis, luptă și transformă-l în ideal. Take an angel by the wings. Implică muncă, voință, precizie și timp în tine. Așează totul pe hârtie, analizează, sintetizează, compară, generalizează și concretizează. Fă din gânduri o cheie a succesului, acordă-i imposibilului o notă de optimism și dorință spre reușită. Valorifică-te. Ieși din zona ta de confort odată! Lucrează cu tine. Fii tu, un produs al transformării.

Uncategorized

Take an angel by the wings

Oprește-te câteva secunde. Desprinde-te din proiecte și planuri încărcate. Ai plecat în umbra unor munți și când, întors acasă, te-ai uitat pe tine. Oamenii mari uită uneori cum e să fii în picioarele goale prin iarbă și-și lipesc fundul în cafenele. Se însumează cu un nor și uită să-și amintească de fericire. Sau cel puțin s-o trăiască. Fii doar tu cu tine. Stai la un ceai când afară e ceață. Toarnă mai multă miere și învață din nou să trăiești frumos. Promit c-o să zâmbești. Iar eu, mai mult.

Fii copil încă. Abandonează-te într-o câmpie, culege toate florile alea din trecut, fă buchețele și inimi pe hârtie, oracol din caiete abandonate. Prinde-te într-o iubire de-o vară și păstrează încă brățările alea ale prieteniei. Dansează din nou în picioarele goale pe plajă și ascunde fricile în nisip. Spune te iubesc cinstit și fără grabă. Fă din nou promisiuni divinității și râzi. Găsește drumul spre tine.

Notează ROGVAIV pe foaie în amintirea curcubeului și fă loc pentru zile senine. Fii bun. Fii tu, suma alegerilor tale.

27295054_1937736206443875_1168997774_n

Există momente de refulare. Mintea are nevoie de răutate şi dacă n-o primeşte, izbucneşte. Mi-e frică să am visurile de când eram mică din dorința de eșuare sau bilanțul de pe hârtie e schimbat? Tind să cred că anii trecuți prea repede sunt efectul. La cafea, mama obișnuia să-mi spună „Pe unde treci, să calci frumos”.  Și asta până m-a prins ziua în care eram lipită de emoții și mă complexam în alegeri. Ce copil. Am trântit ușa și-am călcat mai grăbit decât calci pe gheață. Dar rănile se fac oricât de atent ai fi. A fost un poc mic și-am căzut în apa rece. Mi-am prins rațiunea în portieră și percepția a rămas nocivă. Am renunțat la blush-ul ăla nude, vreau mai multă culoare. Mai mult eu. Mai puțină iarnă afară. Mai mult soare în ochii mei. Am reușit să mă înfofolez cu oameni fără discernământ care trăiesc prin ochii societății și atât.

Dincolo? Niciun orizont. Și fără vreun click spre life is hard, kiddo. Prin ochii mei se studia tot ce e bun și amăgirea unui minus. Și când, într-o doagă, am închis ochii, am zâmbit, mi-am amintit. Am absorbit fel și fel de povesti.

E cumplit. Gândurile mi-s așa mici, mai ceva ca boabele de mazăre. Ne zgârcim sa nu simțim. Ne împuținăm în fericire și ne înmulțim în probleme. Oameni, incapabili în iubire sau incapabili în a iubi. Fiecare într-o formă mai ușoară.

 Fă rost de un pic de curaj și spune da. Dar nu te mai avânta așa, Peter-Pan e acum departe și nu e nimeni jos, cu brațele deschise. E pus de-o parte totul pentru tine, reține asta. Fii pionul care implică precizie.  Take an angel by the wings. You can do anything. 

#lifeishardkiddo

Lost

Dacă ai ajuns pe aici, dă play la Jarryd James – Regardless și începe să empatizezi cu melodia.

Uite, ia cheile de pe masă și inima mea dintr-un sertar, promit să închid ușa și să plec tăcut. În marea risipire, cuvintele ne-au tăcut. Au stagnat. Ne privim de la distanța. A fost un timp când libertatea îmi făcea semn cu mâna pe după ușă, aruncându-mă în necunoscut doar să nu rămân singură cu mine. Suntem prea puternici pentru a trezi un sentiment și prea mici pentru a-l putea menține, mi-am spus. Iubim nulități. Strângem în pumni complexe. Îi iubim pe cei care nu se încumetă să traiască dragostea. Apoi rămânem cu ochii țintiți în tavan visând la mai bine. Și culmea, găsim justificări pentru orice, tragem de un fir de ață continuu, de dragul cuiva. Irosim iubiri mari pe oameni mici. Ne detașăm încet de realitate, găsind o iubire utopica, doar pentru a supraviețui realității. Iar realitatea e simplă. Cineva va iubi. Cineva va trăda. Cineva nu va ști ce simte. Cineva va fi prea gol.

Uneori prea mare e detașarea de realitate, de sentimentul de ,,doi” .  Să nu te apropii prea mult, căci e posibil să nu-ți mai dau drumul. Încă nu mă pot rupe din tot și încă empatizez cu tine. Prin fiecare gând și gest. Ne vedem mâine, te fac din nou sa râzi. Zâmbești din colțul gurii. Tu-ți pui un val pe ochi și ziduri pe inimă. Încât să nu vezi. Plâng și-mi fac elan încă c-o să fie bine. Problema este ca la fel ca la început, mă vei găsi la fel de minunată. Poți să construiești mii de poduri, să-ți pui lacăt pe cuvinte și simțuri. Fără efect. Te voi marca la fel de plăcut și totuși dureros.

Ce-o sa fie? În tot eșalonul de planuri, percepții se îmbină încrederea asta multă pe care simt c-o s-o pierd. Îmi alunecă parcă printre degete. Te vei opri atunci când într-un colț vei zări o alta ea (speram eu, nu atât de rapid), probabil nu îndeajuns de frumoasă sufletește încât să te bucure atât de mult, cu glumele proaste mereu la ea, cu toanele tolerabile încât, chiar și asa, mă vei regăsi. Ai să începi dintr-o dată să schimbi lucruri. La tine, în jur, pe lângă și poate chiar și-n suflet. Tricoul ăla alb, cutia de lângă pat, pe mine încercând să mă rupi de tine. Ea nu se va mai bucura atât de mult și lucrurile simple n-o s-o mai atragă pe principiul că-i prea coaptă pentru încărcătura mică și ieftină. Nici bujorii n-o să-i fie pe plac și zâmbetul ce te îndemna la bucurie nu-și va mai găsi locul în sufletul tău.

N-o să mai fie copilul-adult din toate zilele, n-o să-ți mai toarne cuvinte pe hârtie, n-o să-i mai placă cafeaua tare și tu vei pierde gustul zilelor din suflet.

#lifeishardkiddo

Sub umbra unor munți

Uneori îmi bătea tot vântul ăsta în par și puteam să jur că toată fericirea se afla acolo, în poza asta împachetată. Am văzut munții si totii brazii ăștia și deși ruptă de oboseală, am dansat și-n picioarele goale pe pământul rece, umed de la ploaia ce răsarise de nicăieri și-am și sărit izvoare. N-am realizat însă, că eram pe punctul de a călca strâmb. Eram convinsă că toată fericirea e acolo, în umbra unor munți. Limonade prea dulci, bujorii răsăriți pe drum de nicăieri, vântul ăsta ce tot adie. Și nimeni ce să-mi facă vânt spre realizează cât mai poți. Telescaunul și ,,oriunde ai fi” cântat de două voci. M-am oprit acolo, și-n toată nebunia mea eram gata să suport de la soarele puternic ce domina până la căutarea ultimei benzinării în goana după apă. În toată fericirea asta, tu lipseai.

E rece-îmbrătișat si nu e bine. Ești un șarpe prins în inima mea. Plin cu venin și decepții. Stai ascuns după un colț și aștepți din nou. Momentul potrivit. Să muști cu putere și să-mi oprești, din nou, toate simțurile. Cu un singur cuvânt.

Pe masă, bilețelele astea multe și concluzia mea finală, în a nu-mi imagina cine s-a schimbat, în ce și de ce. Căutam o vină și-un responsabil. It’s the only truth sometimes. Mă chinuiam pe mine până am decis că au rămas doar minciunile frumoase de pe hârtie. Și borcănelul ăsta cu fundiță roz în ironizarea situației. Lucrurile aruncate înapoi, în ce a fost și a cui. Șirul ăsta lung de iubire agonizată într-un colț de stradă de care am tot tras până s-a rupt. Mi-amintesc cum m-a sufocat prima dragoste și că eu nu am fost făcută să tac. Cuvintele mi se mai opresc în gât când mi-e frică să mă uit în ochii tăi, dar sunt bine. Astăzi mă opresc să-mi iau cafea și-o cutie plină cu toffiee, doar pentru mine.

Iar realitatea-i alta. Tu n-ai fi vrut să pleci, el ar fi vrut să stea, dar n-ar fi vrut să se complice. Tu n-ai fi vrut să taci, el n-ar fi vrut să spui. Tu n-ai fi vrut să vezi, el ar fi vrut să vadă. Tu te-ai oprit încet, el a văzut alți ochi. Tu te-ai făcut că nu vezi, el ți-a zâmbit din colț. Tu ai rămas cu o cafea în ploaie, el a rămas cu Cargo într-o seară.

Se spune că dacă unul din noi se duce mai în larg și nu știe să se întoarcă, celălalt este dator să îl recupereze, pentru că în dragoste nu abandonezi. Dar ce facem când amândoi am plecat în larg, dar în direcții opuse?

#lifeishardkiddo · Uncategorized

All my paper life

                  Stories forgotten in a train station

Intr-o gara doua perechi de ochi. Privesc si-mi pare ca viata in mainile unor trecatori prinde un contur neobisnuit de frumos. Două fețe care-și sorb respirațiile (reci, fumigene) . Se îmbrățișează cu capetele pe umeri. Un vagon si oameni îndepărtându-se, în direcții opuse. Filmul nostru n-o să nască confuzii sau fragede iluzii. Imi place trenul asta noaptea. Asa plin, desi locul tau ti se pare  prea mic si picioarele-ti sunt stancite. Din colt auzi povesti si-o batranica curioasa de unde esti si care-ti e povestea. Langa, un cuplu de batrani tinandu-se de mana isi scot ceaiul si-si povestesc nepotii. Fiecare se pierde in bagaje, in reviste colorate, altii stau doar si privesc. Prin geam se reflecta luminitele si imaginea fugitiva. Trenul se opreste si auzi cum picurii de ploaie bat in geam. Pacat ca-s atenta prea mult la detalii, incat am uitat unde mi-e biletul.

Opțiunile, cine le mai triază? Toți aleg ceea ce le înșiri pe masă. Sunt nopți în care mă despic în fire azurii și zumzăi cu greierii nocturni pe câmpii; alteori mă trezesc că-mi doresc sa plec si sa fug spre munte. Ori la 5 dimineata imi scot agenda si-mi fac planuri. I’m like a bird. ai fi zis. Dar nu știu dacă existențele lor mi se cuvin sau dacă n-o să le picur decat amagiri.  Am o tendință care devine inconfortabilă: să idealizez peisajele selenare pe care le fotografiez, să cosmetizez realitatea sordidă, să decupez cadrele, sa pliez momente in sute de parti, sa repar iubirea asta multa, sa-i ofer timpului timp si uneori sa-i dau ” a temporary stop or rest” . Dar cum sapi în oasele timpului pentru o revigorare emoțională? Cum dai timpului un refresh? Cum fugi spre ce ai avut, in goana de a repara? Si nu in ultimul rand, cum fugi spre iertare? Nu e si asta o fuga continua?

Nu vreau să mă agăț de steaua ta și să cad liber în mocirla de sub ea. A ramas in urma acelasi „n-as fi crezut” pe care mintea mea il inlocuieste usor cu „n-am stiut cum” . Iar noi ne infofolim in minciuni siropoase până ne explodeaza timpanele de toate angoasele evitate. Ma linistesc cu cafeaua asta multa, cu iluzia ca timpul are nevoie de timp si cu regretul ca n-am tacut mai mult.

 

#lifeishardkiddo

Când m-apucă bipolaritatea

Două brațe. Un pulover stângaci împletit cu dibăcie. Puțin jazz și un pahar de vin. Așa de dragul tuturor promisiunilor pe care le-am pierdut în drumul nostru de a ne regăsi. Mai cântă-mi și lasă melodia asta să răsune. Astăzi vreau fericire. Și-n încăperea asta multă doar vanilie.

Nu-mi plac lucrurile complicate și agitația, însă iubesc aglomerația asta de oameni. Nu-mi plac zilele senine, tânjesc după cum norii se-agită și-mi pare că-mi stau mai bine răsăriturile, apusurile și păpădiile astea din par. Sunt spontană, atât de schimbătoare încât astăzi sunt aici, iar maine plec spre nicăieri și niciodată. Astăzi promit și mâine jur că toată fericirea e deja aici. Nu-mi place marea calmă. Aș spune că în aglomerația asta de oameni fixați și neatenți în jur, tăcerea e o formă prea grea. Iubesc câmpurile pline cu macii de un roșu vulcanic. Iubesc roua dimineața și cum liniștea se lasă încet. Licăritul stelelor și dorințele apuse. Iarba rece, eu și o pătură. Și simplitate.

Iubesc călătoriile lungi cu trenul, munții conturați și peisajele selenare. Iubesc mirosul de cafea, scorțișoara și oamenii. Vârful Tâmpa. Filmele și muzica. Anticariatul din Brașov încă mi se pare un loc aparte. Un colț de rai ascuns cu dibăcie printre străzi înguste. Atât de vechi și plin în însemnătate. Aleile pietruite noaptea și felinarul vechi din colț. Bătrânul care neobosit cântă la chitară „Chiar dacă”. Lumea trece, se oprește, mii de tineri îndrăgostiți de sunetul feeric suspină și-și jură promisiuni în stradă.

Chiar dacă știi și n-ai uitat

Chiar dacă lumea s-a împărțit subit la doi

Chiar dacă viața v-a speriat.

M-ai luat de mână. Am râs de tine. M-ai îmbrățișat. Ai râs de mine. Mi-ai spus că felul meu de-a fi, îndeamnă spre bucurie. Am râs amândoi. Am numărat stelele în noapte. Doar noi. Vinul. Și jazzul. Poate steaua aia căzătoare din acea noapte o să-și facă efectul.

Morfologie

Wishes pe hârtie

Tastez în diminețile fără sens: din oglinzi în alte suprafețe reflectorizante te tot perinzi, și-i ceață afară, înmiresmată cu esența iernatică, iar tu îmi răsari peste pagini mototolite, eu te scotocesc prin cuvinte. Cobor bariere și înalț ziduri segregante până la stele – supergigantele de miere; regret că nu ne învață nimeni citirea vizuală.
Scobesc din text fragmente insinuante, vulnerare. Într-o cutie, toate promisiunile înnodate în ani și timp. Prin prisma greșelilor observ cât de gol și stins e totul în însemnătate. Și-mi aduc aminte de râs în nopți târzii, de bucurii în lucruri mici, de licărit de stele.

Jocuri de rol. Povești în tren. Umbreluțele la 12 noaptea și vata pe băț prea dulce. Macii din camp, lacul și natura pârjolită sub razele soarelui. Escaladatul unor munți întregi, olandezi râzând sub replica unor papuci de firmă, ironic, prea scumpi pentru un munte. Apa rece, băncuța veche dintr-o curte uitată și Poiana Micului. Liniștea toată de pe puterea unei stânci înalte. Fluierul lung ce stârnea amuzul prin ochii de copil. Coada infernala în goana unor crispy și-o cutie cu happy birthday. Cancicovul plin cu flori și alei întinse ce parca te provoacă la un tur. Un balon cu inima și-o cheie spre fericire. Curcubee pe cerul gurii. Trip cu minibicicleta sub mascota unui claxon vechi și șir de oameni. Un tren anost, vechi și tăcut. Țipete și consoane dure. Vikings și pofte mici. Castel de apa. Luminițe, toffifee, bujori. Iașiul nebifat. Și lampionul neaprins. Wishes pe hârtie. Și Perfect pe fundal. O mare de vise. O iubire pe nisip.

Cred că așa suntem noi. oamenii, vrem tot mai mult și puținul e neajuns, dezamăgire. În toată fala asta de iubire, uităm de fapt, ne dam impresii cum că greșeala și cearta consolidează și încercăm la infinit, facem x-uri și steluțe colorate, iar mai apoi cădem ca într-un gol, prin întrebări. De ce? Cum? Și când?Din greșeala de a tinde spre perfecțiune, din iubirea multă se prea poate. Inventez obstacole care se întrepun în calea noastră, am explodat prea puțin în sintagme edificatoare. Îmi amintesc discursuri subite, volatile și cursive, pe care îți ceream să le imprimi pe niște pelicule; din păcate n-aveam reportofoane active în momentele cele mai critice. Noi doi am fi vrut să mușcăm din timp mai mult decât ne era permis. 

Noaptea m-a prins din nou in hanoracul tău. Acum plin de parfumul meu. Și nici urm de tine. Am pornit caruselul și liniștea sonetelor în bătaia ploii. L-am aruncat nervoasă și mi-am amintit de cuvintele tale, de ” sper ca timpul…”. Am plâns și în nevrozele mele m-am urât pentru tot. Cât de gingașă e fericirea. Și cât de ușor de zdruncinat. Și cât de firavi suntem noi în entitatea noastră.

Noi doi am trăit atât cât ne-a fost dat să trăim, între îmbrățișări și urlete, între nopți furtunoase și zile cu cer senin. Uneori am spus mai mult decât am făcut, alteori am făcut mai mult decât credeam că putem. Am rupt din tot, am trăit momente, am inspirat și expirat fericirea. Însă, nu am știut să ne păstrăm, ci am ales să ne denigram constant, să ne coboram în negură, pentru ca apoi să ne ridicăm de dragul a ceea ce puteam fi. Am fost haotici, plini de noi. Prea plini pentru a mai încăpea iubirea. Prea neatenți. Am ratat cuvinte strigate și am uitat momente. Am trăit intens, însă intensitatea ne-a obosit sufletul. Ca în final să ajungem la o luptă în doi. Însă, am și învățat că iubirea e doar o ață subțire . Oricât de mare, de profundă ar fi iubirea, ea se poate frânge, în orice clipa, sub greutatea orgoliilor.  Afirmam contrariul, că în iubire ești ferit de frângeri de aripi în zbor, de căzături bruște. Și acum tu știi: dragostea nu te eliberează de fantasme insidioase, de himere alunecoase smucindu-ți-se prin sinapse… dragostea doar presară puțin balsam peste textilele rugoase.

În fond, ce mai rămâne?

 

Cu drag,

Laura

Uncategorized

Licurici si praf de dorinte

Niciodata nu m-am gandit ca oamenii isi spun minciunile cu zambetul pe buze si mainile in buzunar. Am ramas asa, cu ochii privind, in spate e mamutul de cladire comunista, greoaie si blurata de ceata. Intre  doua perechi de ochi si o inima stau pitite doua cuvinte. Pline de fapte, pline de gesturi, pierdute in demonstratii anoste, complicate in non-sensuri.

Mi-e c-ai sa pleci departe si intr-o gara veche, undeva, intr-un colt vei uita promisiuni si fapte si c-ai sa te avanti asa prin lume in fericirea ta simulata, traind din tot si peste tot, fara restrictii si contrazigeri, fara astampar si principii.

Intr-un colt totul e frumos si cald. Uite, langa un porumbel ce-ti ataca privirea. Si hop, pe chip un zambet. Parca micile bucurii atrag mai mult. Te contureaza.Mi-am pus sufletul în borcan, dar asta după ce l-am spălat de toate. Am înfiletat capacul până când sticla, a refuzat să mai țipe a gol. Şiam că am o grămadă de timp acum, să-mi pun viața în ordine. Nu ma mai avant in lucruri. Unele mi le-am cerut eu să fie aşa, prin încăpăţânare, iar altele au fost obligatorii, am învăţat că pot găsi bucuria în lucruri simple. Morala a fost să nu întârzii în a spune ,,te iubesc”. Morala a fost să nu amân să trăiesc clipe frumoase şi preţioase alături de cei dragi.

2018, un an plin. O sa ma avant intr-un morman de carti, promit sa iau locul ala mult dorit, sa alerg spre mare si sa prind rasaritul ala fain pe plaja. Sa fug spre doua bilete si-un loc la teatru. Cu loja.  Si-o sala plina. Vanilie si-un sir de zambete. Sa urc intr-un tren si fericirea s-o regasesc in kinder bueno si cafeaua de pe masa. Si poate ca, sa incetez sa-mi mai fac planuri si sa traiesc totul, dupa momente. Acum nu stiu. Din zăpadă nu a mai rămas nimic decât fumul unui trecut îmbuteliat,în poze sepia alb-negru numerotate de la prima bătaie de inimă la ultima scrisoare aruncată,la ultima poză tăiată.Acum m-am banalizat ca un simplu ceas ticăitor fără să-și miște acele. Ochii mei rămân ficși spre cel mai îndepărtat punct galactic. Las lucrurile de-oparte si inchid capacul. Licuricii au început să plângă, coboară pe capac, leagă visul meu șchiop, iar el se sparge în două.
Patru, opt ,șaisprezece
Treizeci şi două de celule topite

Îţi dau ție borcanul..că să cresteze peste amintiri ultime cuvinte aruncate sub valuri.

 

#lifeishardkiddo

Sub stindarde

tumblr_ow8kgo2ZsV1wxbbd6o1_500La sfarsit de an suntem tot mai incercati de ideea de a atrage numai lucruri bune. Ne pierdem esentialul. Odata ce esti bun la ceva, oamenii se asteapta sa fii bun si pur mereu. Sa nu iesi din tiparul acesta, iar daca gresesti te pierzi sub stindardul onestitatii. Ca si cum tot ce te-a definit ca om pana atunci se stinge. Si ramai improscat de noroi sub pretul esecului si al greselii. Un singur click confuz te face sa cunosti pretul dezamagirii. Ca dusul cu apa rece.  Ca atunci cand lumea uita de lucruri simple. Ca atunci cand vrei sa te faci mic si sa te pitesti in brate. Dezamagirile sunt la fel de urate precum o surpriza cunoscuta.

Tot acest esalon al lucrurilor bune facute, tot acest drum de dute-vino-revino-pleaca e pierdut. Nu sunt nici o persoana in totalitate dreapta. Nu sunt nici omul care nu greseste. Nu sunt nici omul care nu aduce din 100 de bucurii. macar o intristare. Nu sunt nici omul de un calm exagerat. De ce? Pentru ca asa suntem noi oamenii, ne pierdem sub semnul dreptatii, al aparentelor si dam gres de cele mai multe ori. Avem defecte, unele inascute, altele poate dobandite si asta e linia care ne diferentiaza. In toata lupta asta cu sinele de a fi bun, picam. Mi-am pierdut aroganta si am lasat loc de zambete acoperite cu caldura. Nu poti fi un supererou tot timpul, nici un Peter Pan care aduce bucurii. Pana si ei au gresit si au uitat de oameni.

Imi place aerul din Cancicov. Acum cand ma plimb e cald si bine, si uite ca a inceput sa ninga. Cu fulgi gingasi si desi. Parcul asta e genial pentru plimbari, aleile care se intersecteaza, chioscul de la colt unde ciococolata calda e bine venita, biblioteca mare unde toate cartile parca prind aripi in palme. Sunt visatoare, prea visatoare incat inca cred ca sub fiecare latura a omului exista o particica inca pura, neatinsa de malitie.

Greseala mea a fost negasirea unui moment pentru adevar. Greseala ta a fost poate, imaturitatea de a spune lucrurilor pe nume, de asumare. Sa vorbim era cel mai natural si sincer lucru. Acum pana si „noapte buna” sec aduce a jignire. Daca m-as gandi din nou, as derula totul pana la piesa lui Cargo in care inca mai cred, „Ploua incet, incet…”, tu ai fi mai putin amuzant, eu mai putin prinsa. La fel ca la inceput. E un sentiment neterminat, ancorat in timp. Mi-s ochii un etalon de intamplari si parca am elan cand plang, nu stiu, dar parca cineva se indragosteste de mine. Cine stie, poate-mi sta in ochi necunoscuti, mai bine asa. „Oriunde mergi, te pierzi in ganduri. Si parca chipul tau e mai colorat atunci, capeti mii de nuante si un zambet nonsalant. ”

Sa-mi spuna cineva ca deciziile nu-s pe moment, ca sunt definitive si de neintors. Si cata presiune se pune in lume doar pe cuvintele astea.

Uncategorized

Poveste

Bacovia si…ceva gusturi fine. Intrucat imi place mult, pentru ca iti confera o stare contemplativa. Poezia cu o rezonanta neobisnuita si o muzicalitate sumbra, cu multe consoane grele si eliberare a sentimentelor transpuse.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…

Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.

Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.

– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.

Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Uncategorized

Monolog

tumblr_p2550rlsHE1rreqavo1_540.jpg

1, 2 si 3 pahare de vin, totul e un joc teatral cu rol dublu, ambiguu. Dorul mi s-a ratacit undeva, la intersectia dintre cuvinte si spatiu. Si nu stiu cand, cum, ne-am schimbat atat de mult. Cuvintele mi-au amortit si parca costientizarea vine tot mai greu.

Mi-ai spus ca esti intr-un val si ca te cufunzi tot mai adanc, aducand aceleasi deziluzii in triunghiul pleoapelor mele. Ravnesc la parfumul vag, intalnit in locuri banale, ciudat de frumoase, de parca simplitatea lor insemna totul. Nu am mai ascultat sunetul ploii pe ritmurile lui Schulberd, dar inima mea priveste spre luna. Imi sorb energia, si ,rand pe rand, toata indiferenta mea se dezmembreaza in busturi de ceara. Astazi, imi aduc aminte de toamna tarzie ce mi-a lasat flori arse, neatinse. Renunt si la sperante de a mai crede in lucruri si poate ca, si-n oameni, caci scopul meu a ars in pasari Phoenix, albastre si albe, infrante.

Dar ma gandesc ca maine incepe o alta zi a universului ciobit. Credeam ca pianul asta m-a lovit in sunet, rezonand cu sufletul, dar nu. Se schimba, se deformeaza in chitari, voci, tobe, nonsalante variatii de tempo, de note infingand in piept cutite de argint si palme nevazute.

Morfologie

Introspectie

Increngaturi de povesti, cate drumuri intoarse, luate de la capat. Si incep sa cred ca banala replica „A fost un an bun” – cum spunea tanti de la piata e mai plauzibila. Ce dainuie o stare mai introspectiva ce prinde mai bine, fara scenarii si prea multe batai de cap. Imi privesc melancoliile fara dezgust si-i fac memorii false. La fel de instabila, imaginea inversa in oglinda. A mai trecut un an, se fac bilanturi, privesc inert la această contabilitate de parcă fiinta mea ar fi o institutie, ce realizari sa am si unde ii gasesc standardele, ce esaloane pot să îmi indice esecul, sa imi indice ca sunt un ratat al sperantei, ultimul pasager spre nimic.

„Pe nisip beat, iau sticla si plec

Cu bagajele din piept si cu genele ma cert

Dar…cerul imi cere sa ma pierd „

Si alerg ..dupa un tren, lumea intr-un ceas defect, cu aripi de aracet incepe.  Caut genele alene in vagoane si compartimente, caut asfintit in scrum, caut si adun. Dar vezi, in plus, cum apune visul. Ma ridic din cearsaf unde am atipit si zic, ce pacat ca nu a ramas nimic. Aşteptând un tren, ca toţi rătăciţii vieţii, gara te simte, îţi citeşte dorinţele, visele ca pe nişte poezii scrise într-un oracol vechi din liceu, scrise prin timp, când inocenţa încă mai strălucea şi mai avea puterea de a nu minţi, curată, amestecată cu plăcerea doar de a fi, şi nimic mai mult. Vedeam stele verzi si cautam marea intr-un pahar ce ardea sub cer de gheata si dimineata ce cadea parca din frunti ma ajuta sa suflu norii. Plini de ceata.  Parfumul coase briza, am lasat lumanarile cu vanilie pe alta data. Iar noi, pierduti in vraja, sub o semiluna dansam in palme, pe nisip si stare si m-agatam cu unghii de sidef  pana dadeam de mare. Si din mine furai furtuni, fara sa stiu, fara sa simt, cum firele de par se jucau in asfintit colorand cu tine plaja cu reflectii rosiatice-maronii. Vezi castele de nisipuri vii schitate-n forme diferite, in jocuri de copii. Iar cand n-am chef sa te conving, imi ies din fire si ma plimb, timid cu un „nu stiu” pe buze sovaind, intrr-o explozie a unor ” te iubesc”-uri scuipate agale, ratacite.

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Toamna gri

E o toamna asa gri. Si totusi se lupta parca-n contraste.

Toamna ne-a amortizat dorul undeva. Ne privim stingheri din capatul autobuzului si am putea alcatui un tablou ironic simbolizand linistea totala. E totul rece si vantul-mi sufla in fata.  Ploua pe strazi si stam cu totii intr-un capat adunati . Mi se faramiteaza spiritul sub pasii tai,incetul cu incetul, si mi se pierd in adanc cuvintele, precum urma parfumului trecatorilor, nestiutori, nevinovati. Cu degetul trasezi linii pe un geam si stergi liniile dintre secole, si-i dai timpului un contur atat de absurd. Intri, stai, pleci si lasi usa deschisa. Larg deschisa, intre doua batai de aripi. Nu ti-as cere sa stai, caci nu pot prinde in lanturi o pasare care zboara printre alte stele. Nu ti-as cere sa pleci, caci nu te-ai mai intoarce. Si totusi, printre miile de renuntari, cuvantul „noi” inca rasuna in jur.

Scriu si tai. Adun si scad. Randuri, paragrafe, puncte de suspensie la sfarsit…care e finalul? Cuvintele sunt vii, iar cerneala tot mai neagra. Cu toate gandurile amestecate, ratacite, intr-un joc continuu plin de non-sens. Finalul : dorul .

Astazi scriu despre noi sau despre vechiul noi. Te-am vazut in zori . Dar te-ai pierdut in timp si te-ai schimbat. Te-ai dus si nu te-ai mai intors. Iar eu ti-am scris ca si acum. Uite, cutia prafuita de acolo! Cauta in ea. Vezi? Ti-am scris sute de biletele. Te-am iubit in mii de cuvinte. Ne-am promis o mare de fericire, dar a ramas doar pe hartie. E 4 . E totul trist si miroase a tine. Cafea. Scortisoara. Si fericire…

 

Uncategorized

Timp. Si spatiu

Am fost. Acum suntem eu, tu si ei. Si tu esti…imi esti… nu stiu ce-mi esti. Sau daca-mi mai esti.

Mi-ai fost tot.

Trecut, prezent, pana si viitor. Te-ai micsorat. In timp te-ai prins in lanturi si ai ramas blocat prin spatii. Te-am cautat anevoios in timp si nu te-am regasit decat acum, in randuri.

Cat despre mine? 

Am ramas aceeasi, copilul-adult din toate zilele . Sau poate”femeia-adult” ce rabufneste din senin. Cu visuri marete. Cu idealuri ferme. Copilul ce inca numara stelele doar, doar s-apuce sa vada vreo stea cazatoare, vreun corp ceresc careia sa-i incredinteze inca o dorinta pe langa miile abandonate-n timp. Poate din fuga asta continua am facut un pas prea mare . Un pas prea… departe de tine.

M-am apropiat de mine. Poate. Nu stiu.

Poate te urasc. Minciuna. Sau nu, nu minciuna. Adevar. Asta m-a „rupt” de tine : un adevar. Ca te iubesc. Sau nu. Nu stiu. Poate ca doar… eu nu… nu mai stiu.

Iar tu?

Cum esti? Si ce-ai in suflet? Dor? 

Ti-e dor? Si mie. De mine. Ma caut (dar) nu mai stiu pe unde sa ma. Caut.

Sunt bine. Asa cum ma stiai. Poate doar mult mai puternica. Si da, inca iubesc cafeaua si toamna, si lucrurile mici si totul.

Iar noi… Si noi… Ne-am conturat in timp si am uitat ca noi e impreuna. Acum noi suna diferit.

Suntem eu, tu si ei.

Uncategorized

Teorii

M-am trezit intr-o dimineata ca nu te mai iubesc. Am scris fiecare amintire si mai apoi, am tras linia. Am adunat pe verticala fiecare promisiune, am inmultit cu fiecare te iubesc si-am impartit cu fiecare dezamagire. Rezultatul? Esuat. Nicio atingere, niciun click spre inima. Totul era rece. Aveam elan si fiind o fire atat de pornita eram dispusa sa formez numarul. 7 cifre pe care le stiam pe din-afara. Voiam cu atata entuziasm si ardoare sa te sun si sa-ti spun ca nu mai postez in fata cu mii de rochii colorate, cu parul lung si castaniu, cu naivitatea de a iesi in evidenta si de a contura aspectul „spre mai bine” .

M-am oprit la te iubesc . Am taiat cuvantul in zeci de parti, am desenat pe el si-am facut stelute, x-uri colorate doar, doar intr-o zi nu l-oi mai simti . Asa intr-un rasarit, am observat ca dragostea asta sincera de care tineam cu dintii se poate transforma peste in noapte in fosta iubire ; in prezent doar… te-am iubit.

 

Uncategorized

Si daca?

O femeie când renunţă la tine, o face pentru totdeauna. Din clipa în care a ales să plece s-a gândit că nu se va mai întoarce niciodată la tine. O femeie poate iubi până la imposibil și la fel de mult caută să fie iubită. Ascultată. Înțeleasă. O femeie uneori nu știe ce vrea, dar știe că vrea ceva. O femeie uneori caută să pună poduri peste neînțelegeri și tot ea le scoate. O femeie se poate alinta, poate fi slabă, poate deveni rece în brațe calde. O femeie se poate contrazice. Și se poate învinovăți de toate greșelile făcute de el. El însă nu e bărbatul cu uneori, nici nu presupuneri sau îndoieli. El știe ce vrea femeia lui. Dacă nu știe, întreabă. Dacă întreabă, ajută. Și susține. Ea nu așteaptă de la tine mofturi și supărări de ocazie. Ea nu te vrea slab. Poate uneori indecis, poate cu probleme, dar nu slab. Slabă este ea. Și mică în brațele tale. Ea vrea pret pe momente. Ea caută să-ți ofere ție șansa de a controla lucrurile, de a o controla, deși atât de bine poate fi independentă și rebelă și lua decizii. Dar pentru asta ești tu, bărbat. Dincolo de echilibru, ascultare și implicare de ambele părți mai este și definiția de bărbat și de femeie. Imaginează-ți un bărbat care s-ar alinta că nu știe în ce să se îmbrace, ar ține morțiș să-i aduci căpșuni la 2 noaptea și s-ar stresa că întârzie. Sau o femeie care te va controla, ghida, apăra, ține de mână. Cât de luptătoare pentru independență nu ar fi femeile și cât de promotori ai echilibrului nu ar fi bărbați, în practica unei relații sănătoase ambii vor ști că el are grijă și ea susține. El oferă soluții și ea ajută. Ea întreabă și el răspunde.Când e furioasă, tu să fii alături.Să-i amintești atunci cât de dulce este. Când vezi că plânge, cuprinde-o să știe că pentru tine contează și de ce, nu doar cum. Când nu e în apele ei, întreabă și nu-i pune în spate toată vina unei relații defecte. Când tace, încearcă să nu stai posac alături. Când suferă, să nu cauți motive pe-afară. În dependență de ce simți și ce trăiești pentru ea, lucrurile o vor lua frumos sau incredibil de prost.

Toată treaba asta cu atitudinea e ca un bumerang. Totul se întoarce după cum iubești, cum îți pasă, cum asculți. Este relevant și pentru femei, dar parcă bărbații știu mai bine de ce și cum.Nimic nu contează mai mult decât felul unui bărbat de a răspunde felului de a fi al unei femei. Dacă ești supărat pe o femeie – îmbrățișeaz-o. Dacă îți este dor de o femeie – sun-o. Dacă îți este indiferent de ea – las-o să plece. Dacă o iubești – ai grijă de ea! Cea mai mare grijă! .

Morfologie

Reverii

De ce iubesc toamna? Nu stiu, tin sa cred ca are un sentiment aparte. Fiecare o simte diferit si intr-un mod atipic. De la mirosul gutuilor coapte la mustul proaspat, de la aleile pavate pline cu frunze la castanele cazute…

Iubesc toamna pentru ca ma indeamna la iubire. Pentru ca e anotimpul in care cutreier bezmetic biblioteci si ma pitesc langa o ceasca de cafea . Imi aduc aminte, cand eram mica, prin scoala primara fiecare dintre noi aveam ca tema sa alegem un anotimp pe care-l preferam si sa-l descriem. Eram hotarata inca de pe-atunci ca marea mea iubire e clar, toamna. Niciun cuvant pe langa. Nicio nedumerire. Toata lumea se intreba „Sa-i placa toamna, de ce?” . Ei bine, nu e doar anotimpul cand frigul da buzna pe nepusa masa, cand soneria suna si autobuzul ne asteapta, cand suntem niste mici zombi alergand prin statie, cand dam goana prin florarii, cand vremea-i mohorata, cand natura moare, cand totu-i „trist si fara sens” .

Eu vad culoare, multa culoare! Si iubire. Si mii de frunze colorate. Si fericire. Totul se inchide, se schimba si vezi treptat cum trecerea vara-toamna e din zi in zi tot mai resimtita. Nu mai arde, ci mângâie, nu mai aleargă în ritmuri forte, ci se plimbă usor, pe alei cunoscute, dar și străine, fără să se frământe, fără să se grăbească. E matură. Ca un trandafir copt, mare și roșu. Cu zilele inca calde, cu dimineti reci si pline de roua, cu mirosul de frunze colorate, cu adierea rascolitoare a vantului, cu soarele stins ce scalda natura intr-o lumina difuza, cu norii cenusii ce ne trimit la visare, cu picuri de ploaie ce ne trezesc nostalgii adormite. Toamna inseamna frumusete. Unica si incomparabila.

Dar asta nu înseamnă că toamna e mai dezgolită de emoții. Din contră. Toamna se acoperă cu visare, cu dor. O simt aproape de suflet asemeni firii mele : calda si rece in acelasi timp, asa indecisa si plina de contraste. Imi place sa calatoresc toamna, cand forfota vacantelor de vara de mult apuse nu-ti mai provoaca decat mici reverii, cand simti locurile si te faci mic si una si una cu frumusetile lor.

Insasi toamna e o poezie. Pe care, însă, trebuie să știi cum să o citești. Altfel, ai putea crede că e un plâns. Ce-i drept, poate ar trebui sa fii putin melancolic s-o iubesti. Dar da, sunt o romantica incurabila si nu cred ca ma voi vindeca vreodata, totusi de ce as face-o pana la urma ?!

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Griuri colorate

I-o lume atat de gri. De parca am fi toti stapani pe vietile celorlalti. Suntem atat de elevati si totusi, ne sfasiem ca niste hiene. Alergam intr-o lupta continua cu sinele si pierdem esentialul. Punem etichete si ne bazam pe aparente. Credem in destin, in ghicitori si in noroc mai mult decat in noi. Calatorim mult, dar fara vlaga. Trecem asa prin timp, cum trece trenul intr-o gara, rapid si straniu. Ne ofilim pentru noi mofturi. Suntem tacuti unul cu altul si ne inchidem ca intr-un bulb de ceapa. Dar adevarul e ca…. oamenii se schimba. Se schimba, uita si merg inainte. Norii se-ndeparteaza, cerul e senin, soarele rasare, dar in noi nu-i iarasi primavara. Realizarile sunt tot mai putine, in biblioteci cartile prind aripi de pe rafturi asteptand poate, poate vor fi deschise macar asa, de dragul prafului depus. Fericirea parca a devenit un subiect tabu. Esti fericit? Da, sunt! De ce?  Nu stiu! Si de aici non-sensurile plutesc, odata cu ironizarile. Se discuta tot mai putin si punctul de vedere nu-i tocmai cool. Se organizeaza dezbateri, dar cine merge cand telefonul e chiar langa si-afara e frig si ploua? Sigur, mai sunt si exceptii. Respiram iubire, dar parca tot mai multa ura raspandim si ar mai fi nevoie de cuvantul dragoste, simtind. 

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Problema in viata este aceea ca nu ne invata nimeni ce-l ala cosmar si cum in noapte te trezesti oftand langa cel de langa tine simtindu-l ca pe un strain. Atunci cand ranesti sapi adanc in suflet si ruptura intervine. Nu-l mai vrei, dar speri in schimbare. Te saturi, dar ramai inca la speranta, devii una si una cu ea. Lupti, dar realizezi ca totul s-a pierdut, ca din fericire au ramas bucati lipite undeva intr-un colt al inimii. Inca mai crezi in basmele bunicii in care prea multe minusuri constante merita totusi efortul si tolerarea. Si apare neintelegere. Semnul intrebarii si argumente prudente si contradictorii. O lupta la doi. Noi doi am trait atat cat ne-a fost dat sa traim, intre imbratisari si urlete,intre nopti furtunoase si zile cu cer senin. Uneori am spus mai mult decat am facut, alteori am facut mai mult decat credeam ca putem. Am rupt din tot si am trait momente, am inspirat si expirat fericirea. Insa, nu am stiut sa ne pastram, ci am ales sa ne denigram constant, sa ne coboram in negura, pentru ca apoi sa ne ridicam de dragul a ceea ce puteam fi. Am fost haotici, plini de noi.Prea plini pentru a mai incapea iubirea. Prea neatenti. Am ratat cuvinte, strigate si am uitat momente. Am trait intens, insa intensitatea ne-a obosit sufletul. Ca in final sa ajungem doar la o lupta in doi. Insa, am si invatat ca iubirea e doar ca o ata subtire . Oricat de mare, de profunda ar fi iubirea, ea se poate frange,in orice clipa, sub greutatea orgoliilor, cu toate ca tu crezi contrariul, ca in iubire esti ferit de frangeri de aripi in zbor, de cazaturi bruste.

#lifeishardkiddo · Uncategorized

Presiunea ma ucide. Acel fanatic „nu stiu” al vietii . 2 cuvinte si-o punte , o mare de indecizii . Ce ti-e si cu asta? Te-ai trezit intr-o seara . Era 4 . Si aveai in gand doar nu stiu, un semn de intrebare . Visai sa pleci spre mare, sa dansezi in picioarele goale si s-atingi nisipul cald .

Toata viata am fost pe fuga, de la momentele cand dupa ore fugeam si ma imparteam intre inot si dans, intre joaca de copil si decizii de adult.  Cand dupa bazine intregi si antrenamente lungi esuate niciodata nu renuntam. Nu-mi epuizam niciodata resursele de optimism. Luam orice esec ca pe minusul ce aduce dupa el cat mai multe plusuri. Si cred ca atunci cand te simti mai prejos, pustiit, nu e mangaiere, nu e gand dulce, nu-i compatimire . Doar frica. Frica de esec. Dar stai linistita, caci pana si Batman mai sta intr-un colt si plange si fumeaza din tigara pe-un acoperis si uita de oameni, de timp. Don’t lose your confidence.

Acum ceva timp ma imparteam in doua . Am fugit dintr-un oras si-am aterizat in altul . Nimic nu era la fel si daca m-as fi gandit mai bine , mi-as fi zis ca nu e bine sa fugi, sa te ascunzi . Am fost un mic Peter Pan, mi-am luat avant si-am spus adio . Spre orice colt . Am inchis ochii si m-am izbit de ziduri . Eram o bucata de portelan lipita si visam la mai bine. De aici am pornit catre decizii imature, m-am lasat coplesita de brate si-am sfarsit singura intr-un vis . Dar cand visul s-a terminat am cazut la pamant si-am injurat toti zeii. Nici florile nu-mi mai pareau frumoase, iar cafeaua n-avea gust. Mai apoi am inteles ca Fat-Frumos nu exista, ca-i doar un Gaston-Frumos, dar fara farmec. Si de aici ranile pornesc, se fac oricat de atent ai calca pe ghiata si te strofoca. O viata fara provocari plina de echilibru e oricum anosta. Pentru cei care statul acasa langa televizor si popcornul de langa e fericire, e relaxare, e liniste. Pentru mine e manja de eroare , fara niciun click . Fara „mai stii cand?” .  Dar lasa, promit sa-mi iau valiza si in 3 ani sa fug de aici , spre alt loc , sa pornesc catre spontan din nou.

#lifeishardkiddo

Dar lasa. Fa-ti un pod si treci peste ! Life is hard, kiddo.

Erai un fel de vino-ncoa , adiam sub glasul tau . Intruchipai balade si te jucai ping pong cu inima. Un fel de Roobin Hood , un fel de merry man . Nici nu-mi mai amintesc ce imi frunzareai grabit, poate ceva despre , despre… Ca nu e bine sa-ti prinzi radacini si aripi intr-un loc. Ca omul e facut sa cutreiere . Ca suntem toti exploratori printre cuvinte si suspine. Sau poate despre copilaria ta care a murit undeva , printre cuvinte. Intelesesem doar ca iubirea-i totul si fiecare speranta care rasare odata cu ea . Ma culcasem pe-o ureche, iar tu-ai fugit pe usa , mi-ai luat inima la goana si am ramas printre cioburi . In urma a ramas doar un tablou al cuvintelor neintelese .”Dar lasa, nu-ti fa radacini. Fa-ti un pod si treci peste . Life is hard , kiddo. „

copilarie,caramele si bezele · Uncategorized

Copilarie,caramele si bezele

Mi-e dor , copilarie…
cand aveai gust a caramele si bezele
flori de cires si-a lacramioare ;
si-erai firava in intamplari
si-atat de tragica-n trairi..
cand alergai poteci intregi,
te imbatai adesea
doar mirosind bujorii desi
pe care-adesea ii culegeai
si asteptai pitita intr-un colt
numarai secundele : unu,doi..
doar ca sa-i sari in brate mamei
si s-o incanti cu un zambet
si cativa bujori .
Mi-e dor , copilarie
cand totul avea gust a frumusete
iar singurile lovituri
erau doar juliturile de bicicleta
cand doar singurul tau plans
era doar frica de-ntuneric .
iar fericirea o gaseai
in jocurile copilaresti
in florile bunicii , in basme , in povesti .
Augustamar · Uncategorized

Doua bezele si fericirea la doi

Si cerul era gri

si inotam amandoi

spre-un tarm al fericirii ,

cu flori ne incantam privirea

cutreieram campii intregi

priveam spre cer ca doi copii

speram sa gasim fericirea intr-un pom

sa innodam sperante .

si poate soarta avea sa ne poarte

impreuna spre o noua zi ;

castigam zambete cu fiecare pas

ne scaldam in razele soarelui

si parca totul avea gust a fericire si bezele .

Morfologie

Basme

Peste tot e ceață. Mă înconjoară cu aceeași furie cu care am închis telefonul. Din mine ar putea să răsune acum coruri întregi de cuvinte vulgare, dar nu pot decât să oftez. Îmi strâng paltonul cu grija celui care se simte la limita singurătății, la granița dintre lume și el însuși. Parcul pare mai pustiu, felinarele sunt înghețate în noapte și eu, eu mă așez pe o bancă la întâmplare. Niciodată nu m-am gândit că oamenii își spun minciunile cu zâmbetul pe buze și mâinile în buzunar. Am rămas așa, cu ochii privind, în spate e mamutul de clădire comunistă, greoaie și blurată de ceață. De undeva de sus, croncănește o cioară în căutare de cadavre. Mă gândesc că eu sunt viitoarea ei țintă. Fularul mă sugrumă, îl dau jos și simt frigul învelind corzile vocale în armuri de gheață. Parcă totul se prăbușește, lumea se simte mai închisă între clădirile castrate de viață. Am început să suferim din orice lucru, suntem mai sensibili la lumină și tindem să ne petrecem viața cupriși în noi. În special eu. Sau poate nu. Pe banca de lângă mine, un cerșetor urlă în disperare: „și totuși există iubire/și totuși există blestem”. Oamenii trec pe lângă el, îl privesc cu milă și pleacă mai departe. Niciun cuvânt, de parcă toți ar fi de acord cu nebunia omului ce spune adevărul.
În urechi, cuvintele lui mi s-au lipit de timpan. Îmi răsună în minte, modificându-mi gândurile cu ușurința cu care ea îmi risipește tristețea. Peste drum, o bătrână vinde flori. Mâinile îi sunt degerate, dar ea încă șade pe scaunul rupt de un picior și tace. Nu zice nimic, privește florile și plânge. Oameni și oameni. Cred că nu am mai clipit de 5 minute, ochii mi s-au umezit a frig și uscăciune. Prin buzunare, găsesc mărunțișuri, hârtii scrise și rupte, monezi și fleacuri de eleva. Și un pix. Ah, de aș avea agenda cu mine, aș încerca să înlănțui în ea lumea asta închisă în ceață. Arunc o privire la ceas, e timpul să plec, mâine voi bate recordul la zilele trăite. Sau zilele în care am supraviețuit. Trăite e prea mult spus, sună a forțare, o notă discordantă din muzica de Verdi. E iarnă și totuși nu e, mâinile îmi tremură a singurătate și oamenii tot nu se opresc să îmi asculte aburii smulși de dor.
Mă ridic ciudat, sprijinindu-mă absent de banca înscrisă cu litere grosolane: „Eu + Tu = Blestem”. Ființele astea au început să vadă relațiile ca pe un loc în care își elimină excesul de sentimente, de frustrări banale, de imagini văzute noapte de noapte, în același vis sfâșietor, când se aruncă unul în brațele celuilalt și se iubesc cu o nebunie morbidă.
Din mine pot răcni trâmbițe, pot geme tobe, pot bubui sunete de diavol râzând. Nu pot să spun altceva decât: „și totuși există iubire/și totuși există blestem”. Până la urmă, și Păunescu ăsta avea dreptate. Plec fluierând, mă întorc la blestemul meu trăit în fiecare noapte prin mesaje,
telefoane și cam atât. Poate mâine o să fie senin. Poate nu. Dar sper.

Morfologie · Uncategorized

Morfologie

Mi-am pus sufletul în borcan, dar asta după ce l-am spălat de fiecare suferinţă comisă. Am înfiletat capacul până când sticla, a refuzat să mai țipe a gol. Şiam că am o grămadă de timp acum,să-mi pun viața în ordine,să las fiecare scoică să cresteze peste amintiri ultime cuvinte aruncate sub valuri.
Sufletul meu putrezește la soare, în razele soarelui. Am săpat în sufletul meu ca într-o stâncă. Vrând de fapt, să-mi sap un cuib şi rând pe rând în cuibul meu sa poposeasca diverse fiinţe. Vulturi au venit şi au plecat. Mi-au luat încrederea, m-au amăgit cu speranţe şi  m-au lăsat cu multe goluri. Au plecat. Am lăsat uşa deschisă. Şi ani la rând am aşteptat să se întoarcă. Soarele şi vântul mă priveau nestingheriţi.  Şi o tăcere adâncă mă-ngroazea. Am îngheţat în frigul iernii , căci uşa era încă deschisă  Licuricii au început să plângă ,coboară pe capac , leagă visul meu șchiop, iar el se sparge în două.Patru, opt ,șaisprezece ,treizeci şi două de celule topite..Îţi dau ție borcanul..Ţi-l dăruiesc şi nu oricum, cu un suflet gol. Am rămas fără nimic. Privesc acum sobru cafeaua din cana roşie de pe masă. Culoare cănii, acel roşu aprins. Acel roşu ca para focului..parcă îmi simt sângele din inimă pompând de fiecare dată când privirea mi se intersectează spre cană.Mă simt învinsă și reciclez întruna sângele , pozele mă absorb în timp. Am fost acolo,ştiu fiecare bucată din trecut. Clișeele mi se par cuvinte și lucruri și imagini mari. Ianuarie va cunoaște primul om închis într-un borcan. Doi ochi triști, două buze uscate, două mâini reci și-o inimă frântă. Doar atât mi-a mai rămas. Şi un suflet gol , închis intr-un borcan.

Uncategorized

Despre singuratate si alti demoni

Singurătatea macină oase.

Când se frânge iubirea e ca şi cum înnebunesc, ori sunt hipnotizată; zile întregi, săptămâni, tot ce pot să fac e să mă holbez în gol, în vid, ca-ntr-un abis.
Mă uit la lume – goală.
Mă uit la mine – goală.
Dacă privesc oglinda, pe mine mă priveşte înapoi un fel de fantomă.
Pare speriată.
Pare obosită. Pare că a cunoscut disperarea, dar că acum cunoaşte doar neantul. Pare vlăguită, stoarsă, ştearsă. Pare că a trecut infinitul de când a sperat ultima dată. Pare sătulă.
Pare că mă întreabă cum am putut să-i fac asta iar mie aproape că-mi vine să-i cad în genunchi şi să-i explic că n-am putut să controlez, că n-a depins numai de mine, să-i cer iertare pentru că goliciunea nu-şi cere, şi nici ura rămasă din iubire.
Nu văd altceva afară de lumină oarbă, moartă. Nu aud altceva afară de zgomot alb, gol.
Pe final mă prăbuşesc şi cad într-un bocet jalnic, amar ca veninul de şarpe. Podeaua se crapă şi cad în abisul pe care l-am contemplat încă de la început. Mă înmoi şi mă descompun, ca un cadavru, şi mă răcesc. Materia mi se frânge şi continui să plâng până ce din mine nu mai rămâne nici praf.
Apoi iubirea se întoarce şi nu mai arată niciodată la fel.
Are piele de reptilă şi ochi de gorgonă şi nu mai şopteşte, ci tace sau urlă, şi toate astea le ştiu doar eu; restul lumii e oarbă la ele, restul lumii nu l-a iubit atât.
Şi totuşi stau şi strâng creatura la piept şi tac, şi-n mine mă-ntreb ce dracu’ a făcut cu inima mea de nu mai simte nimic, de n-o mai iubeşte, şi ea în timpul ăsta-i convinsă că încă o face.